Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ce voi fi când n-oi mai fi

Mama si fiica - Getty

Foto: Guliver/ Getty Images

Încă din primele clipe de maternitate, când mi-am ținut fiica în brațe pentru primele dăți, am început să-i șoptesc: „Nu te lasă mami niciodată, mami e cu tine mereu!” Îi repetam asta de fiecare dată când o puneam în pătuț, noaptea la culcare, când plecam de acasă ori o lăsam la creșă. 

A devenit ca o rutină pentru noi, o rutină pe care am aplicat-o și cu cea de-a doua fiică. Pentru că a funcționat: le-a scăzut la minim teama de abandon și nu am avut probleme cu niciuna când a venit vremea să rămână undeva fără mine. Știau că mami se întoarce, mami nu le lasă, că mami e cu ele mereu (în inimioară) chiar și atunci când nu suntem împreună.

În această perioadă însă, parcă îmi tremură vocea când le spun asta. Când văd atâta moarte în jur, atâta deznădejde, atâta disperare, parcă încep cumva să realizez că... le cam mint. Că nu voi fi cu ele mereu. Și că momentul în care nu voi mai fi ar putea veni curând.

Și atunci stau și mă gândesc ce să le spun. Ce voi fi când n-oi mai fi?

  • fi-voi vântul care le încurcă părul;
  • fi-voi mireasma florilor ce li se înalță mândre sub fereastra casei;
  • fi-voi razele care le mângâie obrajii într-o dimineață caldă de primăvară;
  • fi-voi valurile mării care le îmbracă într-o amiază fierbinte de vară;
  • fi-voi frunzele murmurânde ale copacilor într-un amurg răcoros de toamnă;
  • fi-voi fulgii de nea ce li se topesc în palme într-o noapte magică de iarnă?

Ce voi fi când n-oi mai fi? Să le devin oare o stea? O voce? Un gând? Umărul nevăzut pe care pot plânge?

În aceste zile în care căutăm în jur și în noi Speranța, în aceste zile în care așteptăm Lumina, în aceste zile care ne macină și ne reclădesc deopotrivă, în aceste zile umblăm după răspunsuri: unde se duc mamele când se duc? Și cui rămân copiii lor?

Sper totuși să nu aflu prea curând. Atât timp cât cineva încă mai strigă „mami, nu pleca!”, atât timp cât va mai fi o voce care mă va ruga „mami, stai cu mine!”, atât timp cât încă în față-mi se vor deschide brațe mici, dar pline de iubire și nevoie – în tot acest timp vreau să fiu. Aici. Cu ele. Pentru că și eu, la rândul meu, șoptesc ades: „stai lângă mine, mamă!” Și tare bine-mi e!

Mai multe articole de Mădălina Lungu aici.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Realitatea este ca fiecare dintre noi trebuie sa ne invatam si sa transmitem peste generatii ca noi , cu totii , suntem muritori. Doresc si vad ca acest eveniment neprevazut si totodata nefericit cu acest coronavirus ne-a obligat sa ne oprim fortat din toate dorintele noastre relativ "aberante" ( care acum se dovedesc a fi dispensabile) de-a calatori , de-a misca fara directie sa ne aduca cu picioarele pe Pamant , si sa ne calculam si programa realist necesitatile. Trebuie sa invatam sa fim cu adevarat umani , apropiati si ,indiferent de religie ,sex sau nationalitate , uniti pentru a reusi sa ne prelungim ,constienti fiind ca suntem muritori , traseul pe acest Pamant.
    • Like 0
  • Oare acelasi cuvinte le-au spus copii care sunt abandonati in centrele de plasament in grija statului sau sunt in inchisorile pt minori ?
    • Like 0
vezi toate comentariile
Subiecte din acest articol
Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult
Citește în continuare pe republica.ro