Cel mai important lucru despre educație pe care l-am învățat la Harvard

Foto: Guliver Getty Images

„Urmărim să identificăm elevii care vor fi cei mai buni educatori, atât unul pentru celălalt cât și pentru profesorii lor. Căutăm indivizi care să îi inspire pe cei din jur, în timpul facultății și după absolvire.” Acesta este singurul indiciu pe care Harvard University îl oferă pe website despre lucrurile pe care le caută în elevi la momentul admiterii. Pornind de la experiențele pe care le-am trăit în campus, voi încerca să explic de ce este important pentru un elev să își asume acest rol și cum poate să o facă.  

Când am ajuns în campus prima dată în toamna anului 2010 am fost surprins de normalitatea acestuia. Visele mele despre facultatea la care urma să studiez includeau invariabil un grup de tineri studenți în costume de tweed cu papion care discutau filozofie și beau ceai. În realitate lumea era foarte veselă și deschisă, îmbrăcată în haine comode și flip-flops, venită din toate colțurile lumii și dornică să vorbească cu oricine despre orice. M-am împrietenit repede cu mulți dintre ei și încet am ajuns să înțeleg că sub o tencuială comună de elev bun, cu note mari și rezultate extrașcolare semnificative, fiecare ascundea un secret distinctiv și surprinzător. 

Ben cânta la 7 instrumente, era într-o formație jazz și predase muzică la un centru de arte pentru adulți. Gashaw era un simbol al empatiei. Toată lumea îl știa, toată lumea îl plăcea și o conversație cu el te putea ridica dintr-o stare morocănoasă în 5 minute. Levent era un matematician desăvârșit care se contrazicea, deseori de partea corectă, cu profesorii. Olenka călătoarea foarte mult, chiar și în timpul cursurilor, și scria poezii. Scott se ridicase din niște cartiere rău famate ale New York-ului pe cont propriu și își plătise examenele SAT din bani munciți peste vară în clasă a 10-a. Devin, venea dintr-o familie de „hippies” și trăise o bună parte din viață călătorind cu cortul prin vestul Americii.

Fiecare dintre ei era, prin exemplul propriu, un foarte bun educator pentru cel puțin una dintre miile de fațete ale unei vieți împlinite. 

Trăind în mijlocul lor, era imposibil să nu absorbi perspective diferite și să îți lărgești orizonturile. Fiecare discuție profundă ridica niște întrebări cu care nu mă mai confruntasem niciodată, despre valori, politică, sensibilități artistice, datorii morale, identitate, motivații sau idealuri. Nu doar că ridica întrebări, ci oferea și niște răspunsuri din partea unor oameni inteligenți dar cu perspective foarte diferite, pe care mă simțeam dator să le judec cu obiectivitate. Aceste interacțiuni au stat la bază educației mele și au avut rolul de îmi arăta dificultatea și complexitatea oricărei întrebări. Ele m-au făcut să înțeleg că orice tentativă de a te apropia de adevăr este o bătălie pe multe fronturi între multe entități, care nu poate fi câștigată decât cu foarte multă răbdare, calm și toleranță pentru contraargumente. 

De exemplu, teoria economică clasică spune că o economie crește mai repede într-un sistem de taxe mici deci așa ar trebui să operăm. Pe de altă parte taxele scăzute sunt corelate cu inegalitatea socială, deci poate ar trebui să avem taxe mari. Totuși, dacă taxele sunt prea mari, acestea au efectul de a descuraja oamenii de la muncă pentru că o mare parte din bani nu le revine în final lor. Dar există și argumentul că oamenii nu muncesc doar pentru răsplată financiară ci și pentru cea spirituală, pentru putere sau pentru că iubesc ceea ce fac. Deci poate ar munci la fel de mult chiar dacă taxele ar fi foarte mari. Așa ar începe un dialog între un liberal și un conservator, care poate să ducă din ce în ce mai aproape de adevăr, în funcție de expertiză și răbdarea celor doi interlocutori.

Tendința naturală după o lungă perioadă de expunere la astfel de interacțiuni este de a recrea acest mediu guvernat de valoarea dialogului și a ideilor în orice comunitate din care faci parte-la serviciu, în grupul de prieteni, în cartier, online – iar prin acest tip de dialog putem să creăm cu toții o lume mai bună. Din acest motiv, cred că universitățile caută oameni care să dea glas unor idei și să aibă puterea să le susțină cu calm, expertiză și empatie. Cu alte cuvine ele caută oameni care să creadă, oameni capabili să înfrunte riscuri și adversitate și care să construiască narațiuni comune pentru o lume mai bună.

 În final, am ajuns la practicalitățile construirii unei astfel de mentalități. Dacă plecăm de la ipoteza că elevii trebuie să creadă cu tărie în ceva atunci rezultă că aceștia trebuie să fie lăsați să aleagă liber în ce să creadă. Mi se pare ușor de dovedit că cineva forțat să creadă ceva nu va crede niciodată cu tărie. În educație, libertatea credinței se transformă în libertatea de a alege singur pasiunile. În acest mod, crește probabilitatea că pasiunea aleasă să se suprapună înclinațiilor naturale și de asemenea crește legitimitatea ei în mintea elevului că un lucru demn de urmărit. Pe scurt, teoria „fă ce îți place”. O dată ce faci ce îți place, factorul cel mai important este continuitatea. Toate lucrurile noi sunt plăcute la început, așa că există riscul că atunci când dăm de greu într-o activitate să o schimbăm cu altă care la început va fi mult mai plăcută. Multe studii psihologice asociază succesul în viață cu abilitatea de a nu schimbă preocupările atunci când munca devine grea. Aici ajută ca elevii să simtă că activitatea a fost aleasă de ei și că ei sunt cei responsabili să o ducă la final cu succes. O dată ce elevul reușește să treacă peste adversitate în dezvoltarea pasiunii, el începe să creadă; atât în pasiunea lui cât și în el însuși. Crezând, ajunge să fie deschis și sigur de sine și astfel, va deveni un educator, pentru sine, pentru colegi și pentru educatorii lui.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp