Am studiat la Harvard și aveam o carieră de succes în SUA. De ce m-am întors în România, deși mi s-a spus că asta înseamnă un eșec

Foto: Guliver Getty Images

Era o rară zi mohorâtă în care am simțit că nu o să îmi pot continua viața la parametri în care se desfășura la momentul respectiv. Deși lucram în de obicei însoritul Las Vegas, supranumit „locul de joacă al Americii”, nu reușeam să regăsesc curiozitatea și entuziasmul copilăriei pe care le asociam cu un loc de joacă. Trăiam un sentiment de singurătate neașteptat după atmosfera unui colectiv utopic în facultate. Dar merită oare o nevoie sufletească ceva mai mult decât o întrebare retorică înainte de culcare? 

Am petrecut anii studenției la Harvard, unde diversitatea era un principiu primordial care guverna viața socială – colegii mei veneau din toate colțurile lumii cu povești fantastice despre succes și eșec, cu o deschidere nemaiîntâlnită la nou și o curiozitate molipsitoare. Mi-am făcut prieteni foarte ușor și m-am simțit ca acasă. Apoi, anii studenției s-au terminat. O dată intrat în societatea americană am observat că diversitatea mediului a scăzut și a fost înlocuită de o cultură socială omogenă – un lucru de altfel normal și ușor de prevăzut. Atunci am început inconștient să mă adaptez acestei culturi împrumutând anumite tipare sociale, valori și moduri de a gândi. Am început să am prieteni și să mă integrez în peisajul american doar că simțeam că eul meu real a rămas în urmă și că asta mă face nefericit. Am ajuns să tânjesc după vacanțele din România unde, deși frustrat cu anumite aspecte ale vieții de aici, mă simțeam fericit și înțeles.

Deși vorbeam cu noii prieteni din State despre lucruri familiare, exista o diferență de perspectivă care nu lăsa loc de acea apropiere caldă generată de împărtășirea unor experiențe comune. Nu reușeam să creăm intimitate ci să dezbatem la rece, un proces pe cât de edificator din punct de vedere intelectual pe atât de izolator din punct de vedere social. Intimitatea o găseam pe Skype, cu prietenii din liceu sau facultate care se aflau acum prin toate colțurile lumii: Oxford, Seattle, București, New York, Moscova, Dubai, etc. Atunci, când am simțit prima dată că ar putea să fie ceva în neregulă cu viața mea din Statele Unite, mi-am spus imediat că nu pot să țin cont de un argument emoțional. Era un instinct împărtășit de mulți dintre colegii mei hiper-raționali care considerau că nu poți să lași o simplă `trăire’ să afecteze ceea ce, din punct de vedere rațional, era un succes: o carieră prestigioasă și un venit considerabil. 

Îmi făceam notițe de evaluare pe care le citeam zilnic ca să îmi „măsor” dispoziția, să știu ce fel de decizii sunt predispus sa iau din motive emoționale, ca apoi să le anulez pe cale rațională. La acest efort de anduranță era adăugat sentimentul de neapartenență. Așa am ajuns la ultima discuție cu șeful și, în același timp, mentorul meu. 

Doar că acest hiper-raționalism care încearcă să respingă complet sfera emoțională a ajuns de fapt să mă facă pradă ei, supunându-mă la o durere surdă de lungă durată care amplifica în liniște tensiunea din sufletul meu.

Pe lângă singurătate am început să am sentimentul că munca pe care o făceam, deși îmi plăcea foarte mult, lua foarte mult din mine fără să dea înapoi altceva decât răsplata financiară. Lucram ca trader. Rolul meu era de a evalua prețurile unor instrumente financiare și de a găsi inconsistențe între valoarea corectă, dată de modelele matematice, și valoarea dată de cererea și oferta pieței. Pentru a fi un trader bun, trebuie să evaluezi continuu situații financiare de toate felurile și să iei decizii obiective, proces care, atunci când este realizat în mod optim, oferă un avantaj informațional și se traduce în timp în profit. Așa cum spune regula numărul 1 in poker, emoția trebuie să fie ținută la ușă. Doar că firea mea se opunea acestui principiu. 

Sunt o fire emoțională care se entuziasmează peste măsură la lucrurile care îi fac plăcere și suferă profund atunci când lucrurile par să se ducă la vale. Astfel, obiectivul meu de a lua decizii obiective în fiecare zi, indiferent de cât de bine făcusem în ziua, săptămâna, sau luna anterioară impunea un cost emoțional din ce în ce mai mare. Îmi făceam notițe de evaluare pe care le citeam zilnic ca să îmi „măsor” dispoziția, să știu ce fel de decizii sunt predispus sa iau din motive emoționale, ca apoi să le anulez pe cale rațională. La acest efort de anduranță era adăugat sentimentul de neapartenență. Așa am ajuns la ultima discuție cu șeful și, în același timp, mentorul meu. 

A zâmbit și mi-a spus că astea sunt dorințe ale unui ego neîmblânzit. Am fost de acord. E un lucru emoțional să vrei să fii apreciat și să te simți important. Dar asta nu înseamnă că nu e de substanță și că nu poate să fie sursa puterii de a răzbate

Fondator al firmei, responsabil de antrenamentul noilor traderi, este un om căruia îi datorez mult, care a avut răbdarea și bunătatea de a investi mult timp și energie în procesul meu de dezvoltare. I-am spus că nu mai pot să continui pentru că simt că sunt într-o continuă luptă cu mine care mă golește de energie. M-a întrebat atunci ce vreau eu de la viață. I-am răspuns că vreau să mă simt conectat la societate, să fiu important – să mișc lucrurile în jurul meu. A zâmbit și mi-a spus că astea sunt dorințe ale unui ego neîmblânzit. Am fost de acord. E un lucru emoțional să vrei să fii apreciat și să te simți important. Dar asta nu înseamnă că nu e de substanță și că nu poate să fie sursa puterii de a răzbate atunci când întâmpini greutățile vieții. Am insistat că e ce aș vrea să fac. „Dacă aș fi în locul tău, aș face ceva centrat pe interacțiune umană și aș începe proiectul singur” a spus el. „Continuă lupta cu tine.”

 „Aici nu se schimbă nimic! Tu vezi ce fac ăștia în politică?” Nu aveam niciun argument împotriva acestor păreri. Îmi era frică că aveau dreptate.

Două săptămâni mai târziu, ajungeam în București. A urmat o perioada grea: în orice chip mă gândeam nu puteam să mă dezlipesc de ideea că a mă întoarce în România este un eșec. Persoane apropiate sau străini îmi spuneau la unison că trebuie să fii nebun să te întorci în România din Statele Unite. „Aici nu se schimbă nimic! Tu vezi ce fac ăștia în politică?” Nu aveam niciun argument împotriva acestor păreri. Îmi era frică că aveau dreptate. Am găsit și susținerea unor persoane apropiate care a fost ca o lumină în care să sper. Am ales atunci cu sufletul pentru prima oară și am început să lucrez la ceea ce avea să devină Upgrade Academy. Ca să îmi distrag mintea de la incertitudinile care mă apăsau, m-am înscris la maratonul de la Roma și am început să mă antrenez în Herăstrău. Pe 2 aprilie am alergat maratonul în 4 ore și 15 minute, iar pe 15 aprilie am început pregătirea la Upgrade Academy cu 4 elevi. Aceștia au acum oferte de admitere de la Oxford, Cambridge, Imperial si Delft, unele dintre cele mai bune universități din lume. Pe drum am întâlnit multe obstacole și am avut perioade în care mi-a fost foarte greu, dar spre deosebire de situațiile similare întâlnite în Statele Unite, aici beneficiam de o mentalitate diferită: Upgrade era proiectul meu și dădeam totul pentru el pentru că îmi păsa de el și de copiii pe care îi ajutam. În timp ce mergeam spre muncă unde mă așteptau elevii, mă gândeam cum cu răbdare o să ajung să schimb educația, să îi învăț pe toți elevii să gândească critic, să îi fac să dezvolte pasiuni de mici. Gânduri mari care alimentau și încă alimentează munca mea de zi cu zi. Gânduri ale unui ego neîmblânzit dar productiv.

Am citit recent un articol de Mark Manson numit „Cea mai importantă întrebare din viața ta”. In el Manson vorbește despre cum, dacă vrei să reușești nu trebuie să îți alegi obiectivul ci costul acestuia, pentru că atingerea unui obiectiv este posibilă doar dacă poți să suporți costul destul de multă vreme. Costul de a trăi în sistemul imperfect din România este acceptabil pentru mine pentru că vine cu avantajul de a fi aproape de familie și prieteni, de a mă simți în largul meu și în stare să aduc o contribuție societății. Dacă locuiești în străinătate și simiți că plătești un cost pentru asta, pe care nu mai ești dispus/ă să îl accepți, te încurajez să te gândești la un domeniu de care îți pasă și cum poți să contribui la îmbunătățirea lui. România te așteaptă cu brațele deschise. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp