Cele 750 de mailuri ale cancerului

O femeie nu prea înaltă, elegantă, cu o vârstă greu de aproximat, dar căreia nu i-ai da mai mult de 60 de ani, își grăbește pașii pe aleile Centrului Vechi. E agitație mare în zonă, mai ales într-o zi de duminică așa cum este asta, cu temperaturi de peste 20 de grade. Sunt mulți tineri și turiști, ca de obicei, dar și oameni îmbrăcați frumos, de toate vârstele. De altfel, în ultima săptămână așa a fost în fiecare seară, plin de lume. Centrul Vechi a devenit Centrul Comediei Românești prin organizarea unei noi ediții a festivalului FestCo, ceea a însemnat spectacole zilnice fie la Teatrul de Comedie, fie în stradă, lansări de carte și conferințe. O adevărată emulație de râs și cultură. Iar azi, în ultima zi a festivalului, are loc Gala Comediei, unde se vor decerna premiile pentru piesele trimise la concurs.

Femeia se grăbește să ajungă la teatru, nu cumva să piardă momentul. E sigură că fiica ei va câștiga. N-a citit piesa, dar știe că Georgiana e minunată. E drept, a cam fost luată prin surprindere când a sunat-o din Statele Unite, unde era în vacanță la sora ei, stabilită acolo, și i-a spus să meargă la gală. Habar nu avea că fiica ei cea mare scrisese o piesă de teatru. Și nici că participa la vreun concurs. Dar nu era nici foarte mirată, pentru că așa era Georgiana. Mereu făcea câte ceva extraordinar.

- Mami, nu cred că o să câștig vreun premiu, dar poate te duci totuși până acolo.

Așa îi spusese fiica ei la telefon. Cum să nu mă duc? Trebuie să fie cineva din familie acolo, pentru a primi felicitările!

Sala e plină, dar locul Georgianei e rezervat, ca al tuturor participanților. Mama ei se așază și reușește să-și tragă sufletul. Taxiul a lăsat-o pe o străduță complet aiurea și se simte un pic obosită după turul de forță pe care l-a făcut ca să ajungă la timp. Acum s-a mai liniștit.

„Sus” nu-i deloc linişte şi verdeaţă, ci multe provocări şi uneori mai multă libertate decât este „jos”. Şi chiar distracţie. Despre asta vorbeşte domnul Mio şi asociaţii lui care pendulează între a-i proteja pe cei de jos sau a le cere socoteală pentru greşelile lor lumeşti. Dincolo de dilemele trecătoare ale personajelor, şi în cea de-a doua viaţă a noastră dreptul la dragoste este asigurat, ca o nouă şansă pe care o primim după ce-am ratat-o pe cea de pe Pământ. Pentru că fără iubire, până şi Raiul s-ar plictisi de urât şi s-ar stinge.

Cuvintele de prezentare a piesei „Visul domnului Mio”, plutesc încă în sala de spectacol. Asta a considerat Georgiana Capuerde că este esența a ceea ce a vrut să transmită prin scrierea ei, care în această seară de 23 iunie 2013 a luat premiul I la Concursul de Comedie Românească FestCo.

Acestea au fost cuvintele pe care mama ei le-a auzit înainte de a auzi strigat pe scenă numele Georgianei, înainte de a-i da lacrimile, înainte de a primi felicitările, înainte de a auzi aplauzele, înainte de a ști că piesa se va juca în viața celei care i-a așternut cuvintele, înainte ca jocul să fie dur, înainte de a se dezvălui magia vieții împletită cu imaginația, înainte de a plânge din nou și pentru totdeauna.

La acel moment o știam pe Georgiana de aproape 20 de ani. Făceam parte amândouă din generația de jurnaliști entuziaști ce primiseră botezul acestei meserii în lumea haotică de după anii 90, când nu mai conta ce facultate terminaseși, puteai să faci orice altceva îți scotea viața în cale. Iar nouă, chestia asta cu scrisul ni se potrivise ca o mănușă. Ardea în noi. Ne-am întâlnit în încăperile strâmte ale Palatului Universul, când încă ne mai scriam articolele pe hârtii îngălbenite la mașina de bătut, și ne-am împrietenit cu adevărat în timp ce învățam să tastăm la calculatoarele de pe birourile unei clădiri din Pipera. După aproape 15 ani de muncă în presa cotidiană, am ajuns să lucrăm, tot împreună, la o revistă internațională ce-și deschisese sediu și la București. După alți șase ani, ea a plecat să lucreze la o altă companie, ca director de comunicare, eu rămânând în continuare în presă.

Ne știam viețile și familiile. Băiatul ei era mai mare decât al meu cu zece ani, deci aveam mereu câte ceva de învățat din etapele pe care ea le parcursese deja ca mamă, iar căsnicia ei era oglinda acelei relații de invidiat, pe care ți-ai dori-o, dar pe care nu prea ai ocazia s-o întâlnești nici la alții.

În toți acești ani n-am conștientizat niciuna cât de puternică era prietenia dintre noi. Faptul că ne petreceam mult timp una cu cealaltă era ceva normal din moment ce lucram în același loc. Mai târziu, când drumurile noastre spre muncă au luat-o în direcții diferite, ne aminteam cât de fericită a fost toată acea perioadă de jurnalism sălbatic, când mergeam la demonstrații, la conferințe de presă, când ne transmiteam știrile prin telefon, când încercam să obținem exclusivități, când ne apuca noaptea la redacție și munceam și în weekenduri. Acum ajungeam acasă la șase sau la șapte seara, dar ne vedeam mult mai rar, ieșind la masă o dată sau de două ori pe lună, și păstram legătura mai mult prin telefon. Știam că suntem bine. Și asta era de ajuns. Sau a fost de ajuns până într-o zi.

La sfârșitul lunii iunie 2013, când s-a întors din vacanța americană m-a sunat să-mi povestească despre premiul pe care îl luase cu piesa de teatru:

- Îți dai seama? Premiul 1! Dacă știam, nici nu mai plecam în vacanță! Bine că i-am spus mamei să meargă. A fost atât de mândră!

Iar ea era atât de fericită. Scria de ceva timp poezie, articole pentru blogul ei, povestiri, începuse și o carte, iar acum talentul ei își primise recunoașterea. Pentru o piesă de teatru intensă, alertă și amuzantă despre lumea de „sus”...

Viziunile noastre cele mai puternice ne așteaptă uneori după colț. Mintea noastră nu le știe, dar poate că sufletul le cunoaște. Și ni le ascunde în subconștient de unde răbufnesc sub forma creativității noastre. Nu știm nici cum visele frumoase și amuzante pot începe în realitate cu un coșmar. Și nici nu știm dacă ceea ce am visat va fi și „acolo” sau nu va fi nimic. Granița dintre ceea ce credem și ceea ce am dori să credem e uneori atât de firavă. Atât de ușor de trecut atunci când devenim vulnerabili. Nu vreau să spun că dacă Georgiana nu ar fi scris piesa nu s-ar mai fi îmbolnăvit, dar piesa aceasta este pentru mine amprenta modului în care ea a văzut „continuarea” atunci când încă nu știa că are nevoie de una. 

12 iulie 2013 ora 11:19 dimineața. Computerul meu semnalează că aceasta a fost data primirii celui dintâi mail dintr-o serie de aproape 750 pe care eu și Georgiana le-am schimbat pe parcursul a doi ani și jumătate, perioadă în care a fost furioasă, a acceptat, a avut speranță, a luptat, a fost disperată, dezamăgită, temătoare, tristă, veselă, perioadă în care și-a reevaluat și analizat eul, relațiile, viața, perioadă în care a vrut să trăiască și să moară, uneori de mai multe ori în aceeași zi, perioadă în care m-a făcut să râd și să plâng așa cum nu m-a făcut nimeni în viața mea. Atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mai este de ajuns pentru noi doar să ne auzim la telefon sau să ne vedem la masă o dată pe lună. Timpul a căpătat alte valențe. A fost momentul în care ne-am înțeles prietenia.

La câteva luni după ce a aflat că are cancer, îmi spunea:

- Nu o să scriu niciodată (n.b.: se referea că nu va face public prin a scrie pe blog sau în altă parte) despre ce mi se întâmplă acum din două motive: nu vreau să se afle și n-aș putea să scriu într-un mod optimist. E ceva mult prea urât ca să retrăiesc prin scris. Nu vreau bisuri la durere.

Ea nu a putut scrie, dar am încercat eu. De fapt, noi două, împreună. Ar merita o carte, dar încă nu pot duce atât de mult. Recitirea celor 750 de mailuri, fiecare conținând uneori două sau chiar mai multe mesaje pe care le-am schimbat între noi în acea perioadă, amintirea sutelor de întâlniri, plimbări, mese, a miilor de discuții pe care le-am avut, a sutelor de momente în care am râs până ne-am ținut cu mâinile de burtă, m-a răscolit enorm, dar m-a făcut să redescopăr unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut norocul să-i cunosc. Iar asta pentru mine merită bisuri, oricât de dureros ar fi. E o altfel de durere decât cea prin care a trecut ea. Durerea că asta nu mi se va mai întâmpla niciodată cu ea – să stăm față în față și să dezbatem un subiect până nu mai înseamnă nimic pentru noi sau să râdem zgomotos de orice prostie care ne trece prin cap. Trebuie să mă mulțumesc doar cu câteva cuvinte așternute și cu multă liniște.

Dar durerea ei merită mai mult. Ca și piesa pe care a scris-o. Așa că voi ridica puțin Cortina…

Despre acceptare, speranță, luptă, dorință de viață

“…puteam să ne bucurăm de minunățiile pământului încă mulți ani. Dar uite că nici aici nu prea ne plictisim… De două săptămâni nu m-am mai odihnit deloc, tot intru în casele cunoscuților și mă distrez și eu pe lângă ei. N-am crezut că o să mor și nu o să am deloc parte de somn…”, din piesa “Visul domnului Mio”

Am citit și eu despre cele cinci stadii ale pierderii și suferinței pe care spun psihologii că le experimentează un om atunci când viața îi întoarce spatele: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Probabil că prietena mea nu a făcut excepție de la regulă. Sau poate că da. În anumite privințe. Nu știu exact. Nu sunt specialist în domeniu. Dar, citind și recitind tot ce mi-a scris în cei doi ani și jumătate mi-am dat seama că trăirile ei nu au avut un tipar anume. A fost deosebit de creativă până și în suferință. Așa că am împărțit „totul” altfel, încercând să rezolv un puzzle fără rezolvare, să rescriu o scurtă piesă reală și s-o împletesc cu cea imaginată de ea. Nu există un început și un sfârșit, ci doar gânduri. Acum despre speranță și luptă și...

...dacă e să mor, asta e, la urma-urmei care parte o pierd? Sunt fericită că am avut o viață frumoasă. (iulie 2013)

Zici că sunt un oușor care se sparge la cel mai firav sunet. Mă uit la oușorul ăsta atât de vulnerabil și mă întreb în ce parte a lui se ascunde fărâma puternică din mine. (august 2013)

Sunt pregătită pentru orice – citostatice, operație. Până atunci vreau să mă comport ca și cum totul ar fi normal. Am o săptămână în care pot să mă mint că sunt ok. (august 2013)

Dacă mă întrebi cum sunt e complicat să-ți spun. Zici că mi-a luat Dumnezeu mințile, pentru că nu mai simt nimic. M-am săturat de povești despre boli. Vreau ceva vesel. (august 2013)

Da, e o ironie cu piesa de teatru. Parcă am presimțit moartea. După ce am scris-o mi s-a părut foarte mișto lumea de dincolo... (august 2013)

Vreau să mă recompensez pentru zilele proaste, deși mi-ar trebui 20 de ani de bucurii, ca să șterg o parte din suferința mea. (octombrie 2013)

Cine nu se teme de moarte? Curios, dar o viață de rahat devine acceptabilă. Decât să mor... (noiembrie 2013)

Aș vrea să organizăm ceva, o petrecere... am nevoie să mă agăț de gânduri bune... am nevoie de oameni veseli, nu terni. (noiembrie 2013)

Acum m-am mai obișnuit cu ideea de moarte. Poate o să găsesc acolo ceea ce am scris în piesă și atunci nu mai trebuie să-mi fie frică. (noiembrie 2013)

Azi m-am bucurat că e soare afară și că pot mânca o prăjitură... altădată n-aș fi băgat în seamă un asemenea nimic. Poate că boala mea are un sens, deși aș fi preferat să învăț lucrurile astea la un curs. (decembrie 2013)

Aveam ochii umflați de plâns, mâna vânătă (n.b.: de la perfuzii) și eram un car de nervi. Dar, uite, că tot eu m-am ajutat. Știu că puterea e în mine, dar uneori o caut și nu o găsesc. (decembrie 2013)

A fost ok azi. Au fost numai cazuri bune, paciente care învinseseră... (decembrie 2013)

Uneori văd atâtea hibe lumii în care trăiesc, că nu-mi va fi dor de ea. (martie 2014)

E mai mult vorba de confort psihic faptul că ne vom revedea și după viața asta, deși, dacă e să mă întrebi pe mine, vom fi oale și ulcele, cum se spune. (aprilie 2014)

Mi-am mai revenit după ziua de ieri. Mi-am cumpărat și câteva lucruri. Parcă simt că am șanse să mă fac bine. E tare greu să trăiești cu gândul că o să mori curând. (aprilie 2014)

Te pup. Plec la război. (mai 2014)

Sunt ok. Am făcut numărul 14 (n.b.: a 14-a ședință de chimioterapie) și tot o să mai fac. Dar, oricum, cred că trăiesc și anul ăsta. (mai 2014)

Încă sunt bine. Pup (iunie 2014)

Mi-a scăzut markerul tumoral. O să mai putem râde împreună (septembrie 2014)

Azi am făcut ecografie și nu mi-a mai găsit nimic la ficat. Am plâns de bucurie (decembrie 2014)

Despre dezamăgiri, disperări, tristeți, dureri, temeri

„Vedeți alteță, este ca în cancer: vrei să omori celulele rele și dai peste alea bune. Și, săracele, ce vină au ele că se aflau acolo la momentul nepotrivit? Ce vină au, puteți să-mi spuneți?”, din piesa „Visul domnului Mio”

Durerea, fie ea fizică sau mentală, e cea care nu te lasă să uiți… că timpul e mai scurt, că mâncarea nu mai e plăcere, că plăcerea nu-ți mai e permisă, că ești vulnerabil, că a fi slab e atât de uman, că nimeni nu scapă de frică, că nimic nu mai contează… Durerea e cea mai rea. E cea care te poate face să abandonezi lupta. O las pe ea să spună…

Nu sunt ok. Plâng din orice, cu oricine – în ultima vreme în fața medicilor. N-am ratat niciunul. (iulie 2013)

Deja am trecut prin foarte mult rău și nu pot duce și mai mult. (iulie 2013)

Vineri m-am speriat pentru că respiram greu și am crezut că mi s-a extins cancerul și la plămâni… a fost ceva înfricoșător. (august 2013)

N-am mai plâns pentru că mi se umflă opchii. Dar cred că aș plânge trei zile pentru câtă durere am acumulat într-o lună. Și ce o să mai urmeze… parcă e cineva care se uită la mine și îmi spune fericit: să vezi ce o să te distrug, abia aștept! (august 2013)

Azi am fost la curs și mă uitam în jur și mă întrebam cu ce drept mă amestec cu oamenii normali când locul meu e cu cei triști. (august 2013)

Am făcut ieri chimio. M-am simțit oribil. Sunt atât de sătulă că dacă aș muri mâine nu mi-ar părea rău. (octombrie 2013)

Ei (n.b.: medicii) nu înțeleg când tu urli după ajutor. Eu vreau să mi se spună cum să-mi salvez viața pentru că țin clepsidra în mână și văd cum se scurge timpul meu, șansele mele. Iar ei nu mă aud. (octombrie 2013)

De patru luni pierd luptă după luptă, nici măcar o rază de soare n-am văzut din prăpastia în care sunt. E negru și atât. (octombrie 2013)

Nu mai știu ce să scriu... m-am plictisit și eu de mine... Ce am în față? Numai durere (octombrie 2013)

Ada, sunt atât de obosită de războiul ăsta... e inuman. Crede-mă. (noiembrie 2013)

Un semn cât de mic vreau. Nu minuni. (noiembrie 2013)

Mă duc la analize. Începe săptămâna rea. Mâine fac chimio. Nervi, emoție, agitație. Abia am dormit azi-noapte. Te pup. Sunt sătulă. (ianuarie 2014)

Începe perioada mea depresivă. Mă ține opt zile. (ianuarie 2014)

Nu am nicio încurajare din nicio parte. De unde scăpasem puțin de teama că voi muri curând, azi am recăpătat-o. ... Nu-mi scrie, te rog. (ianuarie 2014)

Și cei cu ciroză trăiesc măcar doi ani. Așa că poate anul ăsta nu mor. Cam în termenii ăștia decurge viața mea. De ce ar trebui să mi se strice echilibrul care e și așa fragil? (ianuarie 2014)

Mă aflu niciunde pe drumul ăsta al bolii. După atâta timp nu știu cum stau. (ianuarie 2014)

Dacă n-o să-ți scriu înseamnă că sunt iar supărată pe viață și o să mă retrag în autismul meu să-mi plâng de milă. (martie 2014)

Mi-au spus că am nevoie de transplant hepatic. Să-ți mai spun cum mă simt? Să-ți mai vorbesc de golul din sufletul meu? N-are rost. E totul mult prea greu de dus. (martie 2014)

Am făcut analizele și sunt foarte proaste. Nu știu cum sunt. Doar îmi dau lacrimile gândindu-mă cât va plânge mama mea după mine. (aprilie 2014)

Acum am venit acasă. Foarte rău a fost. Niște rezultate de infarct. Ai fi zs că mâine mor. Mi-au tremurat picioarele când le-am citit, nu mai aveam aer. Rău, rău pe toată linia. (iunie 2014)

Viața mea e urâtă rău. Ce pot să mai zic? Nu știu. Nu știu în ce situație mă aflu, dacă e mai rău sau mai bine, când mă operez, când se vor retrage nodulii, cât mai trăiesc...(iunie 2014)

Azi-noapte m-am trezit și am plâns pentru că nu mai îmi place deloc viața mea (august 2015)

Încep iar chimio. Îți dai seama că mi-a tăiat cheful de tot și aș vrea să mă urc pe un vârf de munte, să mă izolez. Rezultatul e dezastruos. (noiembrie 2015)

Luni se aprind beculețele de sărbători, dar nu mai simt nicio emoție. Mi-e frică. (noiembrie 2015)

Ada, știi ce nu-mi place? Că n-am învins niciodată în războiul ăsta. (noiembrie 2015)

Azi analize. Mâine rezultat. Miercuri analize. Joi chimio. Vineri – duminică injecții. O viață splendidă! Știi, măcar să ducă undeva efortul ăsta... Gândește-te că până acum a fost totul de pomană... ba, mai mult, s-a agravat. Am atâta răbdare să-mi suport viața asta nouă și urâtă. (decembrie 2013)

Mi-au venit analizele și nu le pot deschide de emoție. O să le văd mâine când merg la chimio. (decembrie 2015)

Știi cum sunt medicamentele astea? Zici că te otrăvești cu bună știință și simți cum organismul se zbate, respirația e tot mai grea, tremuri și ai fugi din casă de frică. (ianuarie 2016)

O să mă uit la un film și o să ignor corpul ăsta care cere ajutor. (ianuarie 2016)

CT-ul a ieșit iar ca anul trecut, adică au rămas probleme la ficat și de aceea trebuie tratament. Asta înseamnă că voi fi iar cheală și că îmi va fi rău și... nimic nou. (februarie 2016)

Despre relațiile cu alți oameni

„Mie îmi place să stăm aici şi să povestim pentru că avem aşa de mult timp la dispoziţie. Cu ce să-l umplem? Eu n-am chef să stau tot timpul la orizontală pentru că e aşa un zgomot în cimitir...Se vorbeşte numai de bani, de gropi, de schimburi de locuri de veci, aud muzică lăutărească...Simt nevoia unui anturaj mai elevat...”, din piesa „Visul domnului Mio”

Când în martie 2016 a decis să „plece” să vadă dacă lucrurile stau chiar așa cum și le-a imaginat, Georgiana i-a lăsat pe mulți cu gura căscată. Habar nu aveau că a fost bolnavă. I-a luat pur și simplu prin surprindere. A fost una dintre cele mai discrete și pline de demnitate ființe pe care le-am cunoscut. Dacă ar fi putut, ar fi ascuns tuturor prin ceea ce trece. Pe cei dragi își dorea să-i protejeze, iar în ceea ce-i privește pe ceilalți…, ei bine, mila era sentimentul care îi repugna cel mai mult. De aceea, în cei doi ani și jumătate, mare parte din durerea pe care a resimțit-o în plan psihic și sufletesc a avut ca sursă relațiile cu alți oameni. Boala îi schimbase mult modul în care îi privea pe ceilalți. Pentru că încerca să se vadă pe ea prin ochii lor. Iar ea nu se mai plăcea. Pentru că acolo, în ea, era boala.

Cea mai mare problemă e gestionarea relațiilor cu cei din jur, care tind să fie superprotectivi. Azi le-am cerut colegilor mei să se comporte normal, ei sunt extrem de drăguți toți, dar asta mă năucește. Aici sunt 1000 de oameni. Nu știu câți au aflat, dar veștile rele circulă repede. Când îi văd pe hol pe toți că îmi zâmbesc și mă bat pe umăr, înnebunesc. Înțelegi? (iulie 2013)

N-am chef să fiu pupată pe creștet de nimeni. Ieri am fost foarte nervoasă pentru că o tipă cu care vorbesc o dată pe an m-a luat de gât și m-a pupat și mi-a spus că totul va fi bine. Adică exact ce urăsc eu, ca oamenii să întindă vorba și cercul compătimitorilor mei să se lărgească. (iulie 2013)

Nu-mi arde de nimic și mă enervează toți cei care se plâng din cele mai cretine motive (iulie 2013)

Nu vreau să le spun celor apropiați pentru că nu pot gestiona o atenție prea mare. (august 2013)

Cu un bolnav trebuie să-ți măsori cuvintele. Nici nu-ți dai seama ce putere au. (august 2013)

Nu vreau mila nimănui, deși sunt de toată mila. (octombrie 2013)

Uneori aș vrea să dau celor din jur o pauză. Poate că și tu te-ai plictisit. Un om cu probleme te încarcă negativ și devine enervant pentru că este previzibil. (noiembrie 2013)

M-a ținut una la telefon o oră ca să-mi povestească ce bine s-a distrat la mare, o alta mi-a trimis zece mailuri cu produse naturiste, altul mi-a spus să citesc un blog în care cineva povestește cum se zbate să trăiască după ce i-a recidivat cancerul. Și toate în ultimele 24 de ore. O să închid telefonul ăsta timp de un an. Zău, nu mai suport. Eu îi înțeleg că, poate, în felul lor țin la mine, dar se vede că nu mă înțeleg. La fel de grea ca boala e gestionarea relațiilor. Oamenii nu știu să se poarte cu un bolnav. (noiembrie 2013)

Nu-ți spun ce mă enervează oamenii aceștia care apar și dispar ca meteorii și pretind că le pasă de mine… Mie mi-ar fi rușine să sun pe cineva după șase ani de absență și să-i spun că poate să se bazeze pe mine. N-am nevoie de meteoriți, ci de munți. (decembrie 2013)

Tot primesc de la diverși link-uri către site-uri motivaționale. N-am nevoie să mai învăț nimic. De-acum vreau să mai uit. (ianuarie 2014)

Unii trag de viață și alții nu știu cum să și-o distrugă… n-am nicio înțelegere. (februarie 2014)

Trebuie să nu uit că cei din jur sunt oameni care pot suferi din cele mai mici prostii. Și ce bine că e așa. Că n-au motive serioase. (aprilie 2014)

Asta e viața. De-asta trebuie să o apreciem cât o avem, să-i dăm la o parte pe cretinii toxici și să ne înconjurăm de oameni care țin la noi și alături de care ne simțim bine. E atât de simplu. (mai 2014)

Uneori, dintr-un egoism justificat trebuie să stai lângă oameni loviți de soartă ca să apreciezi ce ai tu. (decembrie 2015)

I-am scris psihologului că am probleme de sănătate și nu pot ieși din casă. Mă așteptam să-mi scrie că îmi dorește sănătate sau o banalitate care să-mi arate că îi pasă de un pacient de-al lui. Asta arată că m-am înșelat. Așa se întâmplă când fac alegeri pentru că sunt impresionată la prima vedere. Relațiile pe care le am nu au fost clădite după prima vedere, ci la a doua, a treia, și sunt pentru toată viața. (decembrie 2015)

Avantajul incontestabil al bolii mele e că oamenii încep să te placă foarte mult. Îi faci fericiți pentru că nu sunt ca tine. Asta e esența popularității mele - sunt plăcută pentru că le e milă de mine. Eu sunt ca știrile de la ora cinci: te interesează și ești fericit că nu ți s-a întâmplat ție. Îți potențează fericirea. 

Câți oameni mă băgau în seamă înainte, câți îmi spuneau ce înțeleaptă sunt, ce amuzantă, câte și mai câte? Semnificativ mai puțini înainte când eram ca ei: puternică, independentă, plină de avânt. Mulți, când am ajuns slabă, dependentă și, de multe ori, depresivă.

“Ce bine arăți!” Îmi zic asta pentru că ei știu că bolnavii de cancer sunt fără păr, tumefiați și scofâlciți. Și eu par normală. Doar atât. (decembrie 2015)

Am devenit extrem de sensibilă și la cea mai mică problemă încep să plâng. De-asta nu mai am planuri. Parcă sunt într-un glob de sticlă și mă tot feresc de lume să nu mă rănească. Nu mă simt curajoasă deloc, deși din afară așa s-ar vedea. (aprilie 2015)

Gânduri, stări, autoanalize

„Să trecem așadar peste durerile trecutului și să revenim, că deși timpul e de partea noastră, nu trebuie irosit“, din piesa „Visul domnului Mio”

Boala ne fură timpul, ne aruncă în prăpastia disperării pentru ca în următorul moment, dacă apare orice urmă de speranță, să ne ridice pe culmile unei efemere fericiri, ne face mai înțelepți sau mai nesăbuiți, ne ascute sentimentele. Georgiana mea a fost extraordinară în lupta ei de a trăi, în dorința ei de a muri. Știam că o iubesc mai ales când îi vedeam vulnerabilitățile. Voiam să o țin strâns în brațe și să nu-i mai dau drumul. Dar… de fapt, era foarte curajoasă. Și puternică, și critică, și autocritică, și înțeleaptă. Și nu suporta prostia. Nici nedreptatea. Toate acestea boala nu le-a putut schimba la ea.

La serviciu sunt bine. Pentru că am treabă și uit. Dar, seara, când ajung acasă, mă apucă disperarea. (iulie 2013)

Fericirea parcă nu-i așa profundă ca nefericirea, nu crezi? Pare de-a dreptul o stare superficială, gen tabloid… pe când, durerea e filozofie, e intensă, abisală, te implică sută la sută și te ține captiv… fericirea îți dă drumul, nu creează istorie. E ca o știre. (iulie 2013)

Există probabil o logică tâmpită a universului cum că nu trebuie să mergă toate unse pentru că nu s-ar mai numi viață, ci Rai. (august 2013)

Sunt foarte supărată pe viața asta, oricât m-aș păcăli și aș încerca să ignor. Mă simt obosită, fără speranță, blestemată, ghinionistă, abandonată de Dumnezeu. Dimineață mi-e greață și nu știu ce să mai mănânc, iar seara abia aștept să dorm ca să uit. Trăiesc o durere nouă, durabilă, intensă, iar la final de drum mă văd capitulând. Adevărul e că vreau să mă predau fără luptă. (august 2013)

Fac eforturi să fiu altfel decât simt. (noiembrie 2013)

Sper să nu înnebunesc, deși asta ar fi o binecuvântare. (noiembrie 2013)

Venirea frigului îmi închide și mai mult cercul în care sunt. Am imensă nevoie de soare și căldură ca să-mi potențeze fărâma de optimism pe care o mai am. Sunt aliații care mă părăsesc. (noiembrie 2013)

Uneori uit că stările mele se pot modifica de la o zi la alta și că în continuare sunt un om bolnav, care poate pretinde doar în anumite momente că e bine. (noiembrie 2013)

Tare nesuferită e viața asta când ai dureri. Iarna asta voi îmbătrâni mai repede. (decembrie 2013)

Am început să fiu mai reținută cu critica. Eu vreau să ating limite, să mă zbat, să mă agit, să învăț ceva nou tot timpul… alții vor doar să fie lăsați în pace. Dacă asta le asigură sănătatea, nu-i mai bat la cap. La ce mi-a folosit tot efortul pe care l-am făcut să fiu mai bună? La nimic. M-am îmbolnăvit tot dorind să mut munții, să fac dreptate, să mă depășesc. (ianuarie 2014)

Am observat că gândurile negre nu îmi vin tot timpul. Nu e vorba de un exercițiu, ci pur și simplu se face un gol. Cred că sunt procese chimice care se întâmplă mai presus de voință sau slăbiciunile noastre. Nu-mi explic altfel cum zile în șir m-am gândit la ce e mai rău și, deodată, nu mai mă pot gândi deloc la moarte. O fi un mecanism de autoapărare al creierului (ianuarie 2014)

Am așa o stare de liniște… cred că nu mai mă tem de moarte, de nimic… sper să mă țină. Dar, nici nu am o stare de optimism, ci mai degrabă, de plutire. (februarie 2014)

M-am simțit foarte rău. Iar analizele mi-au ieșit bune. Asta ca o ironie. Zici că suntem două persoane într-un trup. (februarie 2014)

Ce-i frumos trebuie apreciat până nu îți este luat. Și, uneori, luatul ăsta vine când nici nu te aștepți și atunci e mult prea târziu pentru regrete. Pentru că nimic nu ține mult și noi ne prefacem că nu știm asta, de parcă am purta în buzunarul de la blugi sămânța nemuririi. (aprilie 2014)

E o lume care nu-mi mai place sau, din păcate, nu mai am eu acces la lumea frumoasă care cred că mai există pe undeva. (mai 2014)

Am devenit foarte sensibilă la eșecuri. Nu le mai pot gestiona cu înțelepciune. (februarie 2015)

Mie nu mi-a folosit nicio ședință cu părinții. Doar bla-bla și cerșeală de bani. Și mame care se coafează pentru ședințe. Penibil. Am dat ore în șir din viața mea pentru nimic. Cum dau și în trafic. E timpul meu și nu mi-l dă nimeni înapoi. (noiembrie 2015)

Mi-au dat tratament medicamentos. Măcar stau și eu liniștită două săptămâni. De cât de puțin am ajuns să mă bucur. Două săptămâni de liniște. (decembrie 2015)

Cu umor despre durere

„Eu aș vrea să mă odihnesc puțin, nu de alta, dar coșciugul este atât de fancy“, din piesa „Visul domnului Mio”

Am râs cu Georgiana, așa cum n-am făcut-o cu nimeni altcineva. Din tot sufletul. Cunoscând-o, cred că ceea ce a salvat-o în cei doi ani și jumătate de o depresie generată de frica de moarte a fost umorul. Georgiana a știut cum să-i râdă în față morții. A fost una dintre marile ei calități. Piesa de teatru scrisă și premiată și modul în care mi-a transmis deseori gândurile ei sunt pentru mine mai mult decât o dovadă a modului în care a știut să fie vulnerabilă și, în același timp, invincibilă... cu zâmbetul pe buze. Și acum îmi râde din visele mele cu gura până la urechi. S-o auzim, așadar...

Ți-am spus cu instabilitatea cum e: apare din pământ și se duce naibii tot controlul tău. Așteptam un medicament minune, care să mă facă să uit și uite că nu-i. Deci rămân pe listă drogurile și băutura (august 2013)

Ura, obțin reducere ca să mă nenorocească cu cianura lor. Sunt o norocoasă, ce mai... (august 2013)

Sunt nesuferită, dar am scutire de la medic. „Subnumita se scutește pe o perioadă nedefinită de a la mai fi drăguță, sociabilă, plăcută, veselă și toate cele 100 de calități pe care ea zice că le are. S-a eliberat prezenta pentru a-i servi în lume”. (august 2013)

Am vorbit cu fetele de la birou și mă gândeam să mă întorc de săptămâna viitoare. Măcar să mă mai duc cât mai am păr. (august 2013)

Mai fac o nouă serie (n.b: de citostatice) peste 20 de zile. Până atunci sunt în vacanță. (august 2013)

Moartea mă place. Am intrat în cercul ei de favoriți. Asta e drama. (august 2013)

Cam atât de pe frontul de luptă. Azi nu mai mă iau la trântă cu niciun dușman. E pauză. Ura! (august 2013)

Celelalte organe sunt în regulă. Dacă mor le donez în bună stare. Atât de pe frontul de vest. (octombrie 2013)

Pe lista avantajelor este peruca – păr frumos coafat și spălat - și ieșirile din țară – Viena și Strasbourg, și faptul că pot dormi la prânz. La dezavantaje rămâne doar faptul că pot să mor curând. Morala: nu contează numărul avantajelor și dezavantajelor, ci esența lor. Asta pentru cei care fac liste. (octombrie 2013)

Ai idee cât ține un coșmar? Al meu e de-a dreptul nesimțit. Nu vrea să mai plece. (noiembrie 2013)

Am atâtea reguli în viața asta de acum încât mă simt bine când încalc una... (decembrie 2013)

Mi-e dor de o carte bună. Acum desenez, zici că sunt pacienta spitalului de nebuni. (decembrie 2013)

...mă simt ca un recrut care are permisie până pe 30 decembrie. Ura! (decembrie 2013)

Mi-au mai făcut o injecție și azi și mâine mă duc să-mi repete analizele. Oricum mă plictiseam. (ianuarie 2014)

Înainte să mor o să-mi fac unghiile cu roșu, dar numai pentru mine, pentru că o să cer să fie capacul pus. Trebuie să mă acomodez cu ideea pentru că mă sperie foarte tare. (ianuarie 2014)

Nu-i dreaptă deloc viața asta. Ar trebui să fie interzisă moartea sub 80 de ani. (februarie 2014)

Acum câteva seri am făcut un atac de panică. A fost ceva foarte amuzant, totuși – eram pe punctul de a adormi și, cum în dormitor se aude mai tot timpul sunetul apei din calorifere, la un moment dat s-a oprit, iar eu am crezut că am murit și mi-am pierdut auzul (februarie 2014)

Mă duc să mă culc și să mă trezesc de cinci ori și mâine să stau patru ore cu perfuzia în vene. Ce poate fi mai interesant? (februarie 2014)

Azi am făcut o nouă ședință (n.b de citostatice). Simt nevoia unei statui (februarie 2014)

O să mor și eu curând. Chiar sunt curioasă ce mi se va întâmpla în lumea nouă. N-am nicio frică. Dar sper să am fun. (februarie 2014)

Am dormit până la 12 după o noapte condimentată de somnifere. Dar acum sunt gata de distracție. (februarie 2014)

Mâine bagă iar otravă în mine. O să întreb cât mă mai nenorocește, azi doar i-am dus un cadou. Toate sunt foarte absente. Dacă le dai sunt indiferente, dacă nu le dai, te țin minte. Cred că dacă le-aș fi dus un pian cadou aș fi fost memorabilă, așa, cu flecuștețele mele, n-am cum să inspir un WOW (martie 2014)

Acum sunt ok, doar că n-am chef să fac nimic. Cred că o să mă uit pe pereți (februarie 2015)

M-a pus cineva în legătură cu un bioenergetician din Constanța. Am vorbit cu el. „Când veniți la mine nu aveți voie să vorbiți și să vă atingeți de nimeni. Exclus pupături. Exclus îmbrățișări. O să vă adorm și o să vă curăț subconștientul. Aveți nevoie de un program de deparazitare. N-ați făcut așa ceva?” A zis că el vine în București la diplomați și că i se plătește drumul. Ce zici, să-l las să mă hipnotizeze? Dacă mă pregătește să devin o criminală? Totuși, pe 21 noiembrie, mă duc la un seminar „vindecarea prin gândire”. (noiembrie 2015)

După scrisoarea ta nu mai am nevoie de niciun psiholog. Tu ești psihologul meu și eu sunt psihologul tău. Mai rămâne să afle lumea ca să facem și noi niște bani (decembrie 2015)

Vorbim când mă fac bine pentru că dacă stai să mă asculți acum te plictisești. (ianuarie 2016)

Despre cum i s-a furat o șansă

„Vorbiți mai încet, să nu ne audă cineva! Judecata de aici este sfântă, nu greșește nimeni, nu-i ca pe Pământ“, din piesa „Visul domnului Mio”

Mesajele dintre mine și Georgiana au reprezentat doar o mică parte din ceea ce ne-am spus una alteia în acea perioadă tristă. Iar ceea ce am selectat eu pentru a scrie această poveste, fragmente din scrierile ei către mine, reprezintă doar o picătură, deseori amară, uneori dulce-amară. Am stat mult să mă gândesc dacă să vorbesc și despre realitatea crudă a bolii ei, fără menajamente, fără poezie, fără cuvinte îmbrăcate pentru a mai domoli realitatea… Dar nu pot. Ea a avut decență în modul în care și-a trăit viața și asta a vrut și pe timpul bolii și la „plecare”.

Dar nu pot să nu vorbesc despre șansa care eu cred că i s-a furat din cauza acelorași orgolii pe care le-am întâlnit (și eu, și alții) la „vedete” din lumea medicală românească, care nu acceptă alte opinii, nu acceptă ca pacienții să întrebe și în altă parte, nu acceptă că pot greși și, în final, te omoară din mândria de a se crede atotștiutori.

După ce a fost diagnosticată de un renumit medic român și înainte de a începe orice fel de tratament, Georgiana a plecat în august 2013 la Viena pentru a obține și o altă opinie. I s-a recomandat operația. Iată ce-mi scria la întoarcere, în data de 14 august: „Medicii din Viena mi-au spus că nu trebuie să fac chimioterapie pentru că nu dă rezultate bune în tipul de cancer pe care îl am. Și că trebuia să primesc până acum tratament endocrinologic. Mi-au recomandat să mă internez acolo săptămâna viitoare, dacă am bani să plătesc operația.” Când încă era la Viena, asistenta renumitului medic român a sunat-o pe Georgiana să-i spună să vină la consult la reputatul ei șef cât de repede posibil, cu toate analizele făcute și în țară și la Viena.

Iată ce-mi scria Georgiana după alte două zile, pe 16 august 2013, despre acel consult: „Medicul a fost îngrozitor. S-a supărat că m-am dus la Viena. M-a certat că n-am început chimioterapia. Țipa pe hol: chemați paza acum, vreau să am martori… că nu vrea să facă tratamentul. Îți zic, a fost circ. M-a trimis la o doctoriță să-mi dea citostatice și m-a pus să-i dau sms că am fost la ea.”

Marțea următoare Georgiana făcea prima ședință de chimioterapie. Presiunea personalității unui orgolios medic, care nici nu a vrut să audă despre opinia medicilor austrieci, și faptul că suma cerută de spitalul din Viena i s-a părut prea mare pentru a putea face rost de ea, au condus-o pe acest drum.

Un alt mesaj pe care l-am primit de la ea în data de 27 septembrie 2013, după ce Georgiana a fost și la o clinică din Strasbourg, vine să-mi confirme faptul că decizia medicală în privința tratamentului inițial a fost greșită: „Patru medici din Strasbourg – comitetul care s-a întâlnit pentru analizarea cazului meu – mi-au spus că trebuia făcută operația încă din luna iulie. Ei nu înțeleg de ce s-a mers pe chimio și nu s-a făcut operația urgent și apoi radioterapie sau chimioterapie, dacă analiza tumorii făcută după operație arăta asta. Acum au zis că dacă am început chimio nu mă pot opri pentru că există riscul de diseminare... N-am chef să ies. N-am chef să vorbesc. Joi fac a treia ședință de cianuri.”

Nici eu nu mai vreau să vorbesc despre asta. Fiecare trage ce concluzie vrea. Până la urmă nu ăsta e motivul pentru care mi-am dorit să scriu despre ea, despre Georgiana.

Am vrut să scriu pentru piesa ei de teatru care nu a fost jucată niciodată. I-ar fi plăcut să știe că undeva, cândva, pe o scenă, personajele ei vor prinde viață. Că lumea de „sus” poate ni se va părea amuzantă nouă, celor de „jos”. Că ea ne va trata pe toți, măcar pentru un timp, de frica de moarte. De aceea am vrut să scriu despre Georgiana. Pentru că asta e ceea ce mi-a lăsat ea „moștenire”. O lecție despre magia creativității.

În loc de final

„I-am spus că suntem la cimitir și plutim în zona artiștilor“, din piesa „Visul domnului Mio”

O femeie nu prea înaltă, îmbrăcată în negru, cu o vârstă greu de apreciat, undeva în jur de 70, poate, dar căreia tristețea i-a pus ani în plus pe chip, își poartă pașii, încet, pe aleiile cimitirului. Nu se grăbește. Georgiana ei va fi mereu acolo. Și o va aștepta mereu. Nicio grabă. Doar lacrimi.

„... acum nu mai avem problema hainelor, nu mai avem facturi, datorii la bancă, zero cheltuieli, nu avion, așteptări lungi, aterizări riscante, nu probleme, numai profit! Lucrurile materiale ne omorau. Asta e adevărata viață. Vive la Vie!“, din piesa „Visul domnului Mio”

Georgiana s-a născut la granița dintre ani. Ziua ei era și ziua Noului An. Ziua ei era mereu un sfârșit și un nou început. Mama ei dansa când ea s-a hotărât să vină pe lume mai devreme decât era programat. A fost nerăbdătoare să afle cât de bine se distrează lumea aici, „jos”. Și a plecat tot prematur, probabil la fel de nerăbdătoare să vadă cum se mai distrează lumea, acolo „sus”. Și între timp a trăit, a râs și a scris.

„Vai, ce drăguț! Aproape că mi-ar fi dat lacrimile dacă eram vie...“ , din piesa „Visul domnului Mio”

Asta mi-ar fi spus.

Notă: Nu cu mult timp înainte de a afla de boala ei, Georgiana a luat cursuri de actorie la finalul cărora a jucat rolul doamnei Higgins în piesa Pygmalion, după scrierea lui Bernard Shaw

În afara piesei „Visul domnului Mio”, care a fost premiată, Georgiana Capuerde a mai scris alte două piese de teatru „1,2,3, înregistrăm” și „Bani de pomană, vise de împrumut”. Piesele pot fi descărcate si citite de pe acest link.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp