Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Trei zile am avut cancer” sau cum am ajuns să mă feresc de medicii care pun un diagnostic fără să clipească

Femeie cancer

Foto: Guliver Getty Images

Multă vreme am deschis ușa cabinetelor medicale cu bună credință și încredere în cunoștințele, profesionalismul și experiența medicului pe care urma să îl consult. Nu îmi amintesc să fi pus vreodată la îndoială diagnosticul sau tratamentul recomandat. E adevărat că, din fericire, nu m-am confruntat cu sitații grave sau limită. Și chiar dacă m-aș fi confruntat, cum aș fi putut contrazice un om care a studiat și a văzut și tratat poate sute de cazuri ca al meu? Cu cunoștințele mele de anatomie din școală sau cu informații furnizate de dr. Google? Nu am înțeles-o mult timp pe mama care, ori de câte ori cineva din familie avea o problemă de sănătate, dădea câteva telefoane să ca să găsească un medic bun. Nu toți medicii sunt buni? De ce, dacă am o problemă de sănătate, trebuie să caut un medic specialist bun sau foarte bun?

Pentru că nu toți medicii sunt buni sau unii sunt mai buni și mai specialiști decât alții. Am ajuns să-i dau dreptate mamei. Dacă nu dau telefoane, dau cel puțin un Google. Parțial și experiența personală, dar mai ales situațiile prin care au trecut câțiva apropiați, mi-au demonstrat asta. Problema e că atunci când crezi că ai ajuns la un medic bun sau foarte bun, cu atât mai puțin îți trece prin cap să contești diagnosticul - care poate fi greșit – solicitând o a doua, dacă nu și o a treia opinie. Lucru care cred că ar trebui să devină un principiu al fiecăruia dintre noi pentru că un diagnostic greșit, dacă nu ucide, așa cum mai vedem din când în când pe la știri, marchează sau poate marca destine. Într-o măsură mai mică sau mai mare. Cu consecințe pe termen mai scurt sau mai lung. 

„Trei zile am avut cancer ovarian”

„La 26 de ani am fost diagnosticată cu cancer ovarian. Eram în plin proces de investigaţii medicale pentru că nu rămâneam însărcinată. Într-o clinică privată, o doamnă doctor ginecolog mi-a aruncat cele două cuvinte fără măcar să clipească, pe baza unui examen ecografic. Apoi şi-a îndesat mai bine ochelarii între ochi, s-a ridicat de lângă patul pe care eram întinsă, s-a aşezat la birou şi a început să scrie şi să vorbească. În acelaşi timp. Nu o mai auzeam. Îmi răsunau în cap doar cele două cuvinte şi abia aşteptam să pot ieşi din cabinet pentru că simţem că nu îmi mai pot stăpâni lacrimile. Am ieşit capie de acolo. Megeam tremurând pe stradă. Nici acum nu ştiu dacă de frig sau frică. Cum Dumnezeului să am cancer la 26 de ani?. Nu aveam. Am aflat la trei zile, după ce am consultat un alt medic, la insistenţele unei prietene. Staţi, doamnă, liniştită! Aveţi câteva formaţiuni chistice pline cu lichid. Veniţi după Anul Nou şi rezolvăm problema. Sărbători fericite!’. Şi am rezolvat-o”. (Ruxandra, 36 de ani)

„După 3 săptămâni de gânduri negre, am aflat că mi se întâmplase ceva normal. Norocul meu, că mă taia degeaba!”

„În 2013, la patru ani după ce am fost operată de cancer renal şi am rămas cu un singur rinichi, rezultatul examinarii cu computerul tomograf aducea vestea de care mă temusem în ultimii 4 ani: suspiciune recidivă. Am mers la medicul care m-a operat iniţial şi mi-a spus că nu mai poate interveni pentru că lucrurile de complicaseră: părea că este afectat şi pancreasul. Şi m-a trimis la Fundeni. Am cerut un nume. Nu mi-a dat. A găsit fiica mea. Ne-am dus la el, i-am arătat rezultatul CT-ului, i-am pus un plic cu bani pe masă şi m-a programat la operaţie. Fără alte analize lămuritoare. Cuvântul „suspiciune” era suficient pentru marele chirurg ca să mă deschidă din nou. Părea foarte sigur pe el. Ce aş fi putut să îi zic eu, ce ştiam eu ce să-l întreb? Oncologul care mă urmărea nu a putut să mă primească mai devreme de două săptămâni, astfel încât, atunci când am ajuns la el, mă obişnuisem deja cu ideea că o să mă mai operez din nou. Numai că, la sugestia lui, am făcut şi un examen RMN. Norocul meu, că mă taia degeaba! Presupusa tumoare indicată de CT era, de fapt, intestinul subțire şi pancreasul care se extinseseră în loja renală de unde îmi fusese extirpat rinichiul stâng. Lucru normal, cum aveam să aflu ulterior. Deci după 3 săptămâni de gânduri negre şi nopţi nedormite, am aflat că mi se întâmplase ceva normal. Se putea şi mai rău, nu?” (Paula, 55 de ani)

„Diagnosticul de autism mi-a fost infirmat după aproape 2 ani. Eu pe cine cred acum?”

„La 2 ani și jumătate, copilul meu a fost diagnosticat cu tulburare de spectru autist de un guru în astfel de probleme. Am ajuns la psihiatru pentru că nu vorbea. Contactul direct al medicului cu pacientul nu a durat mai mult de 3 minute, din care un minut jumate copilul a plâns pentru că îl luasem de la groapa de nisip. I-a pus în mână o jucărie de lemn, iar mie o sumedenie de întrebări. Apoi m-a scos afară pe sală cu un rezident ca să completez un chestionar. Și m-a trimis să îi fac o electroencefalogramă. Pe baza acestei analize, care arăta „surprinzător” de bine, și a scorului obținut în urma chestionarului a pus diagnosticul. Nu mi s-au explicat criteriile, dar mi s-a recomandat să încep cât mai repede terapia. Nici eu nu am întrebat. M-am gândit că vede atât de mulți copii cu astfel de probleme, încât probabil că îi recunoaște imediat. Cu toate acestea, am mers la un al doilea psihiatru. Diagnosticul a fost același, deși mai nuanțat: tulburare de comunicare socială, care se încadrează în tulburarea de spectru autist, dar nu e autism clasic. Aflam că nu era ceva foarte grav, dar că trebuia să intervenim. Și am început terapia. Obosisem să mai caut și să ascult alte păreri. Nu mai voiam să mai pierd timpul. Și așa mă învinovățeam că nu am acționat mai din timp și că am pierdut jumătate de an mergând la logoped, psihologi, psihoterapeuți și cei doi psihiatri. După aproape 2 ani de terapie, copilul a început să vorbească, mai greu, dar vorbește. Am mers din nou la psihiatru. La un al treilea.

- Nu cred că a fost cazul să i se pună acest diagnostic nici acum doi ani. Eu nu îmi pot pune parafa pe un asemenea diagnostic. Tot ceea ce pot să vă spun este că e o întârziere de limbaj expresiv de cauză necunoscută. Nu are alte simptome de spectru. Vă recomand să consultați și un neurolog.

Care mi-a spus același lucru: „fals autism”. Eu pe cine să cred acum? Am primit o veste aparent bună cu care nu știu ce să fac. Și dacă într-adevăr primul diagnostic a fost greșit – pentru că nu sunt ferm convinsă – cine îmi dă mie înapoi doi ani din viață, cu nenumărate nopți plânse și nedormite, spaime, eforturi de a face rost de bani pentru terapie, explicații dureroase date familiei, prieteni pierduți, depresie? Și dacă nu e greșit și eu decizii ca și când ar fi?” (Ana, 34 de ani)       

Am fost educați fără să ni se cultive exercițiul contestării civilizate, al dezbaterii argumentate, al punerii sub semnul întrebării. Suntem crescuți cu certitudinile oferite de părinți și de profesori pe care suntem invitați sau constrânși să nu le contestăm. Iar apoi ca adulți, le căutăm pentru că avem nevoie de ele, fără a ști însă cum să le combatem, dacă este cazul. Pentru că nu ne-a învățat nimeni. Și nu ne putem baza că emițătorii diverselor certitudini pe baza cărora noi luam decizii vor recunoaște că au greșit. La fel, dacă este cazul. Nu într-o societate care nu (re)cunoaște greșeala și nu admite neputința. Pentru că recunoașterea greșelii și a neputinței este semn de slăbiciune, care stirbește autoritatea. Vi-l amintiți cumva pe ministrul Bănicioiu să admită că a greșit atunci când a decis să nu îi trimită în străinătate pe răniții din Colectiv pentru că spitalele din România nu erau capabile să gestioneze un număr așa de mare de răniți atât de grav?

Ca în orice domeniu, există însă și niște oaze de lumină. Am asistat de curând la o întâlnire informală a câtorva medici de familie și nu mică mi-a fost mirarea atunci când am fost martora unei mărturisirii a neputinței și a lipsei de soluții în rezolvarea unui caz mai complicat, la auzul căreia ceilalți medici aflați în sală dădeau din cap aprobator. „Aceștia sunt medicii buni” – îmi spune o prietenă apropiată lumii medicale -, ...care nu trăiesc cu sentimentul că le știu pe toate și caută în permanență soluții; care au dubii, care își pun întrebări, care se documentează și sunt curioși să afle ce e nou în domeniul lor, și care nu pun un diagnostic fără să clipească, din spatele blazonului lor de buni sau foarte buni specialiști, care nu mai trebuie confirmat, ci doar respectat. Nu știu dacă medicii care au dubii le transmit și pacientului, dar cred că ar trebui să o facă. Iar noi, dacă avem norocul să-i întâlnim și să-i recunoaștem, să nu le confundăm eventualele ezitări de moment cu incompetența. Cum am fi poate tentați.         

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cred ca cel mai bun doctor este cel care te trimite la investigatii suplimentare pentru a elucida dilema unui diagnostic care e doar suspiciune. Si mai mult decat atat un medic adevarat ar trebui sa indrepte pacientul catre o a doua sau a treia opinie, daca nu este caz de pus pe masa de operatie urgent. Cati dintre medicii (chiar si medicii de familie) la care mergem ne trimit la o a doua opinie? Sa fie egoism/mandrie???
    Nu ma refer aici la o simpla raceala sau o simpla durere. Sunt cazuri groaznice, cu diagnostice teribile, si pacientul este deja infuriat si deprimat la primirea unui astfel de raspuns.
    De ce este atat de greu medicilor care pun diagnostice difcile si grele sa trimita pacientii la alti medici pentru o alta opinie?
    • Like 1
  • Dan Dan Dan Dan check icon
    In Romania daca trebuie sa iti repari instalatia sanitara trebuie sa te specializezi in tevi. Daca nu vrei sa fii pacalit de banca sau de mecanicul auto trebuie sa te specializezi in finante si mecanica auto. Daca te vede ca nu esti in tema rade de tine si te pacaleste, daca vede ca te pricepi, se fereste de tine ca nu te poate pacali. Asa e si cu medicii. In Romania nu se trateaza cauza ci efectul, dupa sabloane. Exista 2 posibilitati, cum zic sefii care te exploateaza ca pe sclav: daca nu iti convine pleaca. Credeti ca se va schimba aceasta situatie ? Niciodata. Anul acesta a trebuit sa renunt la un job bun in Europa ca sa vindec copilul de o banala otita. Dupa 10 pachete de analize la privat si la stat, o caruta de bani cheltuiti pe analize si consultatii, a trebuit sa vin acasa, sa merg la un medic orl-ist sa ii spun sa il dreneze ca sa nu faca meningita. Solutia am gasit-o in 10 minute la recomandarea unui medic nordic. Am vaccinat copilul dupa ce s-a vindecat si acum e ok. Cu mii de euro dati la medici, in Romania mori cu zile de la o banala raceala pentru ca expertii nostri te vor diagnostica cu leucemie. Ce fac acum ? Accept un job romanesc prost platit, unde sunt umilit si exploatat, aplicand cate 50 cv uri zilnic, jurand in gand ca dc plec si de data asta din Romania nici mort nu ma mai intorc. Nici platit nu mai stau sa traiesc in Romania. Asa oameni ca in Romania eu nu am mai intalnit si vb ceea, am ocolit pamantul asta de cateva ori.
    • Like 0
  • Cri check icon
    Erori medicale de interpretare a simptomelor pacientului, de interpretare a imagisticii ( ecografie, tomografie, RMN, radiologie), sau de tratament, fie el medicamentos sau chirurgical, au fost, sunt si vor mai fi, atat la noi si in alte tari, chiar si in tarile cu cele mai performante sisteme de sanatate.
    Numai ca trebuie sa tinem cont de cateva aspecte:
    1. Niciun medic nu ar trebui sa stabileasca un diagnostic de cancer fara a investiga complet pacientul; in cazul povestit in articol, de cancer ovarian, exista niste analize de sange specifice, numite markeri tumorali, ce apar sau isi cresc valoarea doar in cancer ( in anumite tipuri de cancer: genital, mamar, etc. ). De multe ori, chiar si cu acesti markeri specifici depistati, doar actul operator poate elucida un diagnotic corect ( din pacate, uneori operatia ramane ultima resursa pentru a se stabili un diagnostic corect ).
    Iata de ce eu cred ca doctorita respectiva a pus in mod brutal si cu prea multa usurinta diagnosticul de cancer ovarian, dovada ca ulterior s-a infirmat.
    2. Medicii cu multa experienta prezinta o conduita medicala care urmareste excluderea, in unele cazuri, in primul rand a suspiciunii de cancer, chiar exagerand in mod voit cu aceasta suspiciune.
    3. Trebuie insa subliniat faptul ca medicii raspund in penal si in civil atunci cand activitatea lor prejudiciaza viata, sanatatea sau psihicul pacientului, spre deosebire de profesionistii din alte domenii, care pot prejudicia grav destinul unui om, fara a raspunde cu nimic - este cazul, evident, al magistratilor, care, din 1947 incoace, nu au avut nicio raspundere personala fatza de erorile sau abuzurile comise.
    4. In fatza unui diagnostic grav, oricat de renumit ar fi medicul respectiv, pacientul ar trebui sa mai ceara inca una sau doua pareri pentru a i se confirma un astfel de diagnostic. Niciodata, in materie de sanatate, nu strica aflarea unei alte opinii, atunci cand pacientul se confrunta cu perspectiva sumbra a unei boli grave si cu potential letal.
    Mai mult, desi 2 sau 3 medici pot avea aceeasi parere despre diagnosticarea bolii unui pacient, optiunile de tratament poate sa fie diferita, in functie de optiunile si de experienta personala a medicului.
    Ceea ce, respectuos, am incercat sa spun la punctul 4, este ca medicina, chiar daca formal este considerata a fi o stiinta, in realitate, personalitatea, optiunile personale si experienta personala a fiecarui medic se vor repercuta in mod decisiv asupra pacientilor. Adica medicina, desi se bazeaza pe date stiintifice si lucreaza cu dovezi, este o stiinta grevata intr-un mod semnificativ de personalitatea si de calitatile personale si profesionale ale medicilor.
    Si sa nu uitam ca, dat fiind ca fiecare pacient si fiecare om este unic, orice maladie, desi este descrisa standard in manualele de medicina, in practica de zi cu zi se manifesta in mod specific, chiar diferit, pentru fiecare pacient.

    • Like 1
  • Aveam 24 de ani.Atunci se faceau controale ginecologice periodice.La un astfel de control,doctora imi spune ca am pe un ovar un chist cit o mandarina si sa ma operez de urgenta pentru ca o sa fac cancer si o sa -mi,, scoata tot din mine,,.De facut copii nici vorba!Nu am dorit sa ma operez.Au trecut citiva ani,am ramas gravida ,am nascut o fata si am facut si doua avorturi.Am aflat mai tirziu ca sunt si chisturi cu foliculuna care se sparg si se elimina natural.Am 67 de ani si nu am nici o oaperatie.
    Dupa nastere,aflu ca fica mea are probleme cu singele si an de an analizele arata ca hematologic era la limita de jos cu hematiile.Doctorul pediatru,azi doctor de familie,o indoapa cu glubifer si alte suplimente cu fier considerind-o anemica.ASa am dus-o multi ani de zile cu extracte de ficat de prin tari straine cu mparate cu bani multi.ANalizele ramineau la fel.Au trecut anii,si dupa revolutie s-a dus (se ducea de doua ori pe an SA-si faca analizele )la SANADOR si acolo o doamna doctor,mai in virsta ii cere sa faca si alte analize spunindu-i ca ea o suspecteaza de betatalasemie.Asa a fost!Deci douazeci si ceva de ani ,conform tuturor medicilor ce au vazut-o,i-am administrat fier si vitamina C in exces,lucru ce pentru un betatalasemic este contraindicat.Deci am investit bani in medicamente si suplimente ca sa-i fc rau copilului meu!
    • Like 1
  • Ma gandesc cu groaza ca avem medici care-si platesc studiile pentru ca nu-i duce capul sa invete. Daca la medicina nu inveti nu ai ce cauta acolo ! Fata mea a avut un coleg a carui mama medic, tinea mortis ca si odrasla sa se faca tot medic :,, pe mine nu ma intereseaza cum intra , eu bani am " .Si plateste mii de euro anual ca sa fie un medic de nota 5. Fata unui fost coleg de servici a terminat Medicina la Constanta si a ajuns medic de familie undeva la tara ,in prima faza .Spunea cineva ca-i veneau pacientii , spuneau ce-i doare , ea isi nota constiincioasa tot, si acasa , impreuna cu mama si bunica, stabilea diagnosticele si tratamentul . Acum am auzit ca a terminat si Dreptul si preda.....la Medicina .
    • Like 1
  • Eu nu sunt medic, ci inginer electronist , iar prin anii 80 reparam televizoare.
    Intro-zi, la un client, desfac cutia plina de praf, de inalta tensiune, a unui televizor si vad un fir care venea de undeva si nu ducea nicaieri.
    Incep sa trag de el si constat ca e coada unui soricel electrocutat si mumificat, care prin cine stie ce minune a ajuns in televizor.
    Va puteti imagina echivalentul aceleeasi situatii daca eram medic si operam un pacient ?
    Situatii iesite din comun exista in orice domeniu.
    • Like 0
  • Bună ziua. O poveste foarte tristă ....Mama .Mama mea cu 18 ani de hepatita cronica cronica din cauza birocrației și a sistemului de nimic nu a beneficiat de tratamentul inovator ...Ptr că avea 77 ani și că....am descoperit în urmă endoscopiei gastrice efectuate și a examenului patologic biopsie cancer gastric..... Doctorita Gingina de la Suceava de la oncologie nu i a prescris nici.o.medicatie mamei mele absolut........Cu ajutorul altor medici cu sufletul frumos și de onoare rădăuțeni și de la Iași .....Am putut să ii administrez acasă medicația .....
    • Like 0
  • nu exista medici buni.sau medici rai, ci medici care au facut din meseria lor, o vocatie.sau, medici care vad doar castig material! Sigur ca medicina fara bani nu exista.,dar, exista o limita a decentei!
    • Like 2
  • check icon
    „Nu toți medicii sunt buni?“ Evident că nu, după cum nu toți inginerii sînt buni, nu toți profesorii sînt buni și, evident, nici toți ziariștii nu sînt buni... Tagma medicală are o problemă: mulți cred că sînt supraoameni, că nu pot greși. Ba da, pot și, uneori, grav. Știm asta și din serialul cu House...
    Acuma ce să înțeleg? Iar începe o campanie susținută împotriva medicilor? Și, stimată autoare, puneți pe cineva să vă mai taie ori să mai adauge i-uri, de ex. în fraza „am fost martora unei mărturisirii ...” este cu un singur i. Sau porniți de la premisa „mai bine să se-ntreacă decît să nu se-ajungă”? Dacă da, puneți iii peste tot, să fie.
    • Like 2
    • @
      ...Pai sa intelegeti ca un i in plus nu omoara decat gramatica, dar un diagnostic gresit poate ucide fii, fiice, mame, tati... fiinte dragi! Si o face inacceptabil de des chiar daca in acoperirea scriptologica de la colegul legalist, aproape intotdeauna, mortul avea atatea comorbiditati incat chiar era o sfidare din partea lui ca mai traia cand a venit la cabinet. Sigur, o asemenea consecinta conteaza doar pentru cine pretuieste viata semenilor (altii decat cei din familia sa) si juramantul lui Hipocrate. Nu si pentru cine se simte stapanul vietii bolnavului si deci liber si neresposabil sa faca ce poate si ce vrea cu aceasta. Un medic cu asemenea mentalitate se recunoaste dupa iritarea pe care nu si-o poate reprima...
      Personal sper ca nu incepe ceea ce numiti o campanie sustinuta impotriva (tuturor) medicilor, ci o campanie DOAR impotriva medicilor fara vocatie, fara constiinta, dar cu pretentia ca, pentru morga si sfertodoctismul lor, societatea nu-i rasplateste indeajuns. Personal cred ca numai o avalansa publica de asemenea testimoniale poate fi oglina oglijoara in care sa se priveasca lumea medicala (daca va putea depasi mania persecutiei), ca un asemenea demers poate separa bobul de neghina in lumea halatelor albe. Salvand astfel onorea celor care onoreaza una dintre cele mai nobile profesii. Doar astfel se mai poate salva medicina romaneasca din zilele noastre! Sau asa vreau sa sper desi, dupa esecul dlui Voiculescu, in a carui cinste, corectitudine si bune intentii inca mai cred, medicina romaneasca nu vrea sa fie salvata, vrea doar sa prospere, cu orice mijloace! Cazul terifiant al citostaticelor administrate doar in foile de observatie, furate si vandute in unele farmacii sau adaptarea schemelor terapeutice in functie de generozitatea reprezentantilor medicali sunt cred suficiente pentru acoperirea afirmatiei de mai sus.
      • Like 0
  • Sunt Eu Sunt Eu check icon
    Soţia mea (.. pe atunci) fusese programată pentru avort, după o ecografie în urma căreia medicul "specialist" a considerat că sarcina care era în stadiul de iniţiere, viitorul meu copil, nu dădea semne că ar fi fost în viaţă.
    Analizase un chist ....
    • Like 2
    • @ Sunt Eu
      mie mi se pare greseala grava!. Dar cui sa adresam reclamatiile?
      • Like 1


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult