Celui de Sus îi place totuși școala. Viața palpitantă a fiul meu într-o școală „sub patronajul Bisericii”

(Foto Guliver/Getty Images)

De câte ori câte un copil din România câştigă sau se clasează în top 3 într-o competiţie internaţională, ridicăm pe catargul virtual din sufragerie steagul naţional şi ne uităm de sus la cei de care ani de-a rândul am glumit, cu sarcasm, că au senzaţia că Soarele se învârte în jurul Pământului, iar dacă li se cere să enumere trei ţări, după un şir de ăăă-uri şi chicoteli, ne desfată cu Europa, Asia şi Japonia. Şi tocmai de aceea m-a şocat faptul că se reduc orele de geografie. În câţiva ani nici Gigel nu va mai avea cu ce să se laude, poate doar cu Anglia, Spania şi Italia, pe unde-s mama şi tata la muncă. Guvernul, prin gura aurită a specialiştilor, a considerat că nu avem nevoie de prea multă geografie pentru că braţul Pavel nu mai e chiar braţ, insula Belina nu e chiar insulă, România fără păduri, Insula Mare a Brăilei, care nici ea nu e chiar insulă, şi fără o parte din Delta Dunării, privatizată, nu va mai fi o ţară, ci o Dragnerie. 

Tot ce-am învăţat până acum la şcoală şi-a dovedit deja utilitatea, a fost ales PSD-ul, de câte ori au vrut ei, acum a venit momentul ca ăştia mici să uite că mai suntem pe hartă. 

Pentru că pe vremea mea se făcea economie politică, trebuie să admit că PSD e un partid politic şi nu o organizaţie lucrativă, de interes-personal-convergent-înspre-mica-colectivitate şi conform legii defăimării ar fi mai înţelept să măscăresc geografia şi nu conducerea statului.

Am lăsat subiectul şcolii să doarmă pentru o vreme şi între timp fiu-meu a făcut 11 ani, a trecut un examen ca de treapta întâi şi ne-am trezit la gimnaziu. Pentru că ceilalţi părinţi care cresc şcolari, muncind în UK, se plâng sau dau idei rudelor să se plângă de greutatea ghiozdanelor româneşti şi de complicaţii clasici autohtoni se impune o mică corectură. Poate sunt mai tineri, veniţi mai de curând şi încă legaţi de şcoala primară. Pentru acea perioadă geanta e, într-adevăr, mai mult goală, pentru că toate caietele de lucru rămân la şcoală, copiii citesc mai mult în grupuri şi plimbă între casă şi şcoală doar câte o carte de citit, la alegere şi înştiinţări de la şcoală. Temele acasă sunt în general eseuri, compuneri şi copiii găsesc informaţiile de care au nevoie pe calculator. La gimnaziu lucrurile se schimbă. Copilului meu i s-a oferit un loc într-o şcoală cu rating naţional foarte bun, care funcţionează sub patronajul Bisericii Anglicane.

Şcoala a fost înfiinţată pe la 1855, de un vicar, pentru copiii săraci din Bolton, Greater Manchester. O astfel de şcoală este parţial subvenţionată de stat, cam 90% din fondurile de rulaj, îşi desfăşoară activitatea în clădiri sau pe pământul aparţinând bisericii / organizaţiei religioase respective, care vine şi cu restul de 10% din fonduri. O şcoală independentă, integral subvenţionată de stat, prin consiliile locale, primeşte 100% din fonduri de la stat.

Şcolile patronate de biserici au un consiliu de administraţie impus de aceasta, dar din care fac parte şi decani de facultăţi din zonă şi intelectuali de vază. În orar se regăsesc ore de religie, cea a Bisericii ce patronează, dar activităţile religioase în afara orelor de curs sunt opţionale. Fiul meu găseşte orele interesante, cursurile explică, nu impun. Dacă în România Biserica îşi impune orele specifice de religie în şcoli şi tot vrem să adoptăm modelul englezesc, ar trebui să participe şi la bugetul instituţiilor de învăţământ şi să explice, să extrapoleze nu să transforme sala de clasă în biserică, căci e acolo o mică mare diferenţă.

Admiterea la o astfel de şcoală se face, în general, la recomandarea preotului bisericii pe care o frecventează copilul, recomandare scrisă, care să ateste participarea la slujba săptămânală şi implicarea în activităţi complementare, dedicate copiilor. Un fel de catalog de la şcoala lui Dumnezeu, semnat de preotul-diriginte. Un procent din locuri este alocat copiilor cu merite deosebite din zonă. Pe un astfel de loc s-a calificat şi fiul meu, după rezultatele la examene.

Deşi această şcoală a fost prima pe lista de opţiuni a copilului ( la terminarea şcolii primare trebuie să alegi un număr de trei gimnazii, unde, funcţie de pretenţiile şcolii şi locuri, copiii sunt distribuiţi de consiliul local ), fiul meu a fost iniţial refuzat. Nu frecventăm nicio biserică. Rezultatele bune la examene şi recomandările şcolii primare au determinat şcoala să ne facă totuşi o ofertă, pe care am acceptat-o. Aşa a început partea grea a poveştii, rucsacul din spate, care demolează un pic de mit, pentru că e destul de încărcat. Nu l-am cântărit, dar are cel puţin 5-6 caiete, cele mai multe de format studenţesc, truse de geometrie, de creioane, şorţ pentru orele de gătit şi laboratoare. Ca şi generaţia mea, copilul meu învaţă şi în ateliere de electrotehnică, despre condensatori, rezistenţe şi surse electrice, ba şi un pic de traforaj şi tâmplărie, cât să-şi construiască tot felul de „jucării”, idei din trecut privite prin ochii imaginaţiei de astăzi. Mai învaţă cusutul la maşină, un pic de artă (tehnici elementare de desen, pictură, sculptură), un pic şi de istoria artei şi mai învaţă şi să gătească. Îmi aduc aminte cum şi eu am învăţat să fac ecleruri şi să coc pâine, broderie de ie sau faţă de masă. Băieţii erau „chinuiţi” tot prin ateliere de mecanică sau electrotehnică. La şcoala fiului meu toţi copiii, şi băieţi şi fete, învaţă de toate. Cei mai vestiţi croitori englezi au fost bărbaţi, costumele şi cămăşile englezeşti sunt şi azi renumite pentru calitate şi extravaganţă. Să nu uităm nici de Alexander McQueen, deşi bănuiesc că până la urmă şi Cătălin Botezatu a învăţat să coase. Ca să ştii ce să ceri, trebuie să ştii cum se face. Aşa am învăţat noi la şcoala fără computere. 

(Foto Guliver/Getty Images)

Dacă tot vrem să copiem modelul englezesc, mă gândesc că ar trebui să începem cu părţile bune, cele care şi ţin şcolile pe picioare, nu lista lor de lecturi suplimentare. Nimeni nu-i opreşte pe profesorii moderni, sofisticaţi să recomande sau să discute în clasă şi despre Harry Potter, dar nici să predea cu vervă şi imaginaţie, aşa cum se manifestă pe Facebook, „prăfuiţii” clasici. Nu pot decât să trag concluzia că nici acelor profesori care se plâng nu le-a plăcut prea mult şcoala, s-au oprit la lecturile fără nevoie de explicaţii sau comentarii literare şi încă mai au chef de joacă. Deşi în socialism, nimeni nu i-a oprit pe profesorii mei să ne recomande Cartea Cărţilor, Biblia, Eliade, Ionesco sau să discutăm în jurul unor astfel de scriituri. Nu am suferit nicio depresie de urma Puiului lui Agârbiceanu, ci doar o nelinişte de iubitor de animale, nici de la Pădurea Spânzuraţilor şi n-am ratat nici Nana lui Zola. M-am chinuit să înţeleg şi nu am făcut scurtcircuit. Nu ştiu de ce ne încăpăţânăm, profesori şi părinţi, în a susţine că şcoala trebuie să facă plăcere copilului. Şcoala nu înseamnă a face pe plac, ci formare şi educare, ca şi creşterea oaselor, e un proces uneori dureros. Multora nu le va place ce spun, dar e ca diferenţa dintre familie şi apelul la prostituţie. În familie ai şi responsabilităţi, în cealaltă parte te duci doar pentru plăcere, iar după câteva ore ai şi uitat. Şi când spun familie, mă refer la orice tip de familie, nu doar cea care ne place. Eu cred că nu numai elevii se tem de lecturi grele, dar şi unii profesori. Drept dovadă pustietatea din librării, dispariţia ziarelor pe hârtie şi a revistelor. Nu mai citim decât scurte „prostioare”, care ne fac fericiţi. Cumva cred că şi Harry Potter va da dureri de cap, după primul volum.

Pe lângă rucsac, fiul meu mai târăşte la şcoală echipamentul sportiv pentru orele de educaţie fizică, de două ori pe săptămână. Joacă fotbal şi rugby pe iarbă, deci ghete cu crampoane, baschet şi badminton în sală, ghete de zgură şi podea. Tricouri cu mânecă lungă şi scurtă, cu emblema şcolii, apărători de tibie, mănuşi de portar, şosete de fotbalist. De menţionat că ghetele trebuie să fie negre, modeste, fără însemne de firme celebre, aici beizadelelor nu li se permite să facă caz de stilul de viaţă. Mai cară copilul după el şi umbrela, pentru că în general plouă. Merge pe jos, două staţii de autobuz. Nu cară după el şi manuale pentru că la şcoală fiecare copil are acces la un calculator sau ipad. 

Temele acasă se fac în mare parte tot pe calculator, pe site-urile şcolii. Cu puţină răbdare şi multă încăpăţânare, dacă se vrea, se va ajunge şi în România la aşa ceva. Decât să cheltuiţi bani pe cadouri şi plocoane, cereţi profesorilor proiecte concrete de dotare a şcolilor, organizaţi împreună strângeri de fonduri veritabile, gândiţi pentru viitor, pentru toţi copiii, nu numai pentru cel personal. Nu vă mai plângeţi că nu v-a folosit la nimic chimia, trigonometria sau limba rusă, a fost nevoie de ele ca să vă puteţi da cu părerea despre orice, când aveţi chef. Toate câte a trebuit să le învăţăm în şcoală ne-au modelat modul de gândire, au pus creierele la muncă, ne-au dezvoltat imaginaţia. Au dat şi rateuri, când au întâlnit ziduri de rezistenţă, trase pe ochi. Azi poate ne complacem în zen-ul ăsta nesfârşit, dar dacă mâine ne cotropesc extratereştrii, copilul tău cum se va descurca?

Ce mai învaţă copilul meu? Matematică, gramatică şi limba engleză, limba spaniolă, geografie, istorie şi sub titlul trufaş de ştiinţe (science): un pic de biologie, chimie şi fizică. IT, muzică, teatru, religie. Religie pentru că biserica plăteşte. Orele sunt obligatorii, dar activităţile religioase din afara orelor de program sunt în general opţionale. Copilului meu îi place, de acum alege şi singur. Pentru orele de muzică plătim, fiind predate de profesionişti, prin şcoală, cam la jumătate de preţ faţă de cele în particular. Nu sunt ieftine. Fiul meu a ales chitară şi pian, dar i s-a propus şi oboi şi a acceptat. Teatru se studiază un pic şi la ore, iar cei talentaţi sunt aleşi în trupa şcolii. La clasă pregătesc un musical, Grease, unul cam bătrâior, se poate deci împăca şi capra şi varza.

(Foto Guliver/Getty Images)

Dacă nu are temele făcute, nu poartă uniforma corect, e obraznic cu profesorii sau colegii, nu e tuns standard, fără extravaganţe, e pedepsit cu ore de „detenţie” - studiu obligatoriu, în izolare, după orele de şcoală. Abaterile sunt consemnate într-un carneţel la purtător şi se şterg doar la sfârşitul anului. Funcţie de număr şi de gravitate, pedepsele sunt aplicate ca şi la permisele de conducere. Studiu suplimentar, suspendare, exmatriculare. Regulile sunt destul de stricte, chiar aşa sub oblăduirea lui Dumnezeu. Se pare că Celui de Sus îi place totuşi şcoala. Activităţile propuse de biserică încurajează cunoaşterea, nu o sabotează. Şcoala englezească poate că are o programă mai aerisită şi o latură practică accentuată, dar dacă vrei să reuşesti la o universitate de top trebuie să munceşti suplimentar, să citeşti, să-ţi depăşeşti repulsia de a face teme acasă.

Şcoala nu înseamnă un pact între profesori şi copii, o delectare reciprocă, uşor pasivă, şcoala înseamnă luptă, lupta cu limitele şi ignoranţa, şcoala înseamnă viitor, conştient fiind de ce a trecut şi fără de care nu ai avea sens, ca prezent.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp