Cerul cerului și sălașul lui Dumnezeu

Foto: Guliver Getty Images

Cerul este și locul sălășluirii lui Dumnezeu (2Paralipomena/ Cronici 6,21), din care El aude rugăciunile oamenilor. Dincolo de contingențe, adică de deasupra „cercului” pământului (gr. gyros tes ges, ebr. hûg hā-ʼāreț), Domnul îi privește suveran pe oameni care îi apar ca niște lăcuste (Isaia 40,22). Cerul este tronul Lui și pământul, un fel de scăunel pe care își odihnește picioarele (gr. hypopódion, ebr. hădōm, Isaia 66,1). Desigur, această viziune nu trebuie luată stricto sensu, pentru că, în ultimă instanță, cerul cerului, necum pământul sau vreun templu ridicat de mâini omenești, nu Îl pot cuprinde (2 Paralipomena/ Cronici 6,18). 

Dumnezeu nu este singur în cer: o întreagă oștire îl însoțește în ipostaza sa războinică. Aceasta este alcătuită, așa cum vom vedea cu alt prilej, din totalitatea corpurilor cerești (Isaia 40,26), uneori personificate sub aparență angelică (Iosua 5,14-15, Psalm 103,20-21). Pentru a îndeplini poruncile lui Dumnezeu, oștirea cerului se constituie într-un consiliu divin, care înconjoară tronul Lui (1Impărați 22,19). Ideea unui sfat al făpturilor cerești, adunate în jurul divinității suverane nu este nici ea una proprie literaturii biblice. Vechea exegeză scripturară indica drept sursă sigură a acestei viziuni scenele atât de cunoscute ale sfaturilor zeiești din Enumma Eliș și din alte scrieri mesopotamiene. Observația este corectă până la un punct, pentru că, spre deosebire de independența vădită a zeilor mesopotamieni, în relația dintre Dumnezeu și miriadele de îngeri care îi înconjoară tronul nu încape nici o ambiguitate: oastea cerului se supune fără urmă de ezitare tuturor poruncilor Domnului. Orice formă de negociere, orice sugestie venită de la îngeri, orice iotă de contestare sunt de negândit în spațiul israelit. Un moment de tranziție de la o viziune la cealaltă pare să fi fost, ca în atâtea alte cazuri, modelul ugaritic. Acolo, zeul El convoacă adunarea celorlați zei doar pentru a-și comunica hotărârile, luate de unul singur: din parteneri de discuții, zeii subordonați devin instanțe de încuviințare. Originalitatea scenariului biblic constă în reglarea definitivă a raportului ontologic dintre Dumnezeul unic și făpturile care stau adunate în jurul său, acela dintre Creator și creatură. Orice încercare de zădărnicire a ordinii pe care acest raport o presupune este, din capul locului, iluzorie și, odată pusă în act, are consecințe dezastruoase pentru întreaga creație.

Cerul, ca locuință a lui Dumnezeu, este, în Vechiul Testament, destinația a doi oameni privilegiați: Enoh și Ilie. Cel dintâi este fiul lui Iared și tatăl lui Matusalem, a șaptea spiță după Adam și singurul dintre patriarhi care nu moare, ci, după ce trăiește o trei sute șaizeci și cinci de ani, dispare de pe pământ, fiind „luat” (în ebraică lāqah Geneză. 5,24) sau „strămutat” (în greacă metatithenai Geneză 5,24) de Dumnezeu. Majoritatea comentariilor antice pledează pentru ridicarea lui, în trup, la ceruri. În cazul profetului Ilie, înălțarea este explicită: se face în văzul ucenicului său, Elisei și a altor cincizeci de „fii ai profeților”. Ajunși în peregrinarea lor pe malul Iordanului, Ilie lovește cu zăbunul apa, care se desparte pentru ca maestru și discipol să treacă prin albia secată. Estimp, un car de foc cu cai de foc venit din cer îl desparte pe profet de ucenic și un vârtej îl răpește pe cel dintâi la cer (1Împărați 2,8-12). Singurul lucru pe care îl lasă în urmă profetul este haina, o mantie largă (ebr. ʼadderet), făcută, după Septuaginta, din piele de oaie sau de capră (greacă meloté), devenită veșmântul tipic al pustnicilor. 

Misterul dispariției celor două personaje a exercitat o fascinație aparte asupra cititorilor antici ai Bibliei. Așa se explică apariția unei literaturi extracanonice importante, care, imitând stilul biblic și asumându-și o pretinsă legitimitate de inspirație, propune dezvoltarea unor teme asupra cărora scrierile canonice nu se pronunță decât în treacăt. Ceea ce pare a fi o tăcere misterioasă în Scriptură este exploatat, uneori în mod halucinant, în literatura apocrifă. Mai mult decât simple excrescențe pseudoexegetice, apocrifele au jucat un rol important nu numai în stabilirea, a contrario, a canonului, ci și, paradoxal, în deschiderea unor porți de interpretare care au influențat conținutul scrierilor canonice înseși. Misterul dispariției lui Enoh, de pildă, a condus la apariția unui întreg ciclu de scrieri care propune scenarii dintre cele mai interesante ale călătoriei eroului în lumea celestă. Perspectiva narațiunii se schimbă față de cea din Geneză, Enoh devenind el însuși povestitorul experiențelor sale excepționale și sursa principală a revelațiilor pe care acest tip de literatură o acreditează ca autentică. Fără a intra în detalii, merită observat faptul că acestor scrieri i se datorează viziunea despre multiplele niveluri ale cerului, pe care o preiau, pe de o parte, autorii neotestamentari și, pe de altă parte, o importantă mișcare contemplativă din interiorul iudaismului (așa-numita mistică heykhaloth, „a templelor, a palatelor”). Numărul de „ceruri” variază de la o sursă la alta, majoritatea scrierilor intertestamentare arătând că ar fi șapte niveluri, pe când în Noul Testament, se vorbește de trei (2Corinteni 12,2). Desigur, numerele sunt simbolice, iar semnificația lor universală. În cerul din cel mai înalt se găsește sălașul lui Dumnezeu și, idee importantă, locuința postumă a drepților (Ioan 14,1-3; Apocalipsa lui Ioan 7,9-17 etc.) Scrierile apocrife ale Vechiului Testament, de tipul Cărților lui Enoh, plasează în cerurile inferioare locurile de pedeapsă ale netrebnicilor din viața pământească.                                         

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp