(Foto Guliver/Getty Images)
În Biblie, cerul este conceput deopotrivă ca element al lumii fizice și ca locuință a lui Dumnezeu. Termenul ebraic șāmayim pune probleme de înțelegere în privința formei și a sensului său originar: deși desemnează la origine o realitate unitară, substantivul este folosit numai la plural, ceea ce ar obliga o traducere literală de tipul „ceruri”. Numele este atestat în akkadiană sub forma de singular șamû cu sensul de „ploaie” și cu cea de plural șamê sau șamamû cu înțelesul comun de „cer”. În greacă, cuvântul ebraic este tradus prin singularul ouranós.
Ca realitate fizică, cerul cuprinde tot spațiul aflat deasupra pământului și este locul din care se revarsă ploile (Geneză 8,2; Deuteronom. 11,11; Judecători 5,4) și vin zăpada (Isaia 55,10) și gerul (Iov 38,29), de unde se prefiră roua (Geneză 27,28; Deuteuronom 33,13), izbește, nimicitor, focul (2Împărați 1,10; Iov 1,16) și bubuie tunetul (1Samuel 2,10), se strâng norii, bat vânturile (1Împărați 18,45) și zboară păsările (Deuteronom 4,17). Între cer și pământ era concepută, de bună seamă, o linie de demarcație clară, a cărei existență legitima actul creator primordial: separarea.
În arhicunoscutul referat sacerdotal al creației de la Geneză 1, ce păstrează ecouri ale capodoperelor mesopotamiene, se spune că în ziua întâi Dumnezeu separă lumina de întuneric (Geneză 1,4) și în cea de-a doua pune în mijlocul apelor nediferențiate tăria, separând astfel cerul de pământ, sau, în termeni preciși, apele de sus și apele de jos. (Geneză1,6). Termenul românesc tradițional traduce grecescul steréoma, derivat de la verbul stereóo „a întări”. Adjectivul stereós, capul familiei de cuvinte, înseamnă „tare, dur, solid”. Aceasta ar presupune că Dumnezeu a așezat între cer și pământ o structură solidă, un fel de acoperiș boltit deasupra pământului capabilă să țină în loc revărsările uriașe ale apelor celeste. De altfel, imaginea aceasta se potrivește cu ideea că dincolo de tărie, în sus, se află enorme rezervoare de apă, fântânile cerului, care se scurg pe pământ sub formă de ploaie prin așa-zisele ferestre făcute în tărie, așa cum s-a întâmplat în timpul potopului (Geneză 7,11). Mai mult, enunțul din Geneză 1,14-18, că luminătorii cerului au fost așezați în tărie, pe care se plimbă în mod regulat, ca pe o suprafață tare pare să conducă la aceeași idee de boltă solidă. Unii bibliști contestă însă caracterul univoc al acestei imagini, bazându-se pe o interpretare aparte a termenului originar ebraic raqîaʿ. Derivat de la verbul rāqaʿ „a bate (o bucată de metal) pentru a o întinde”, raqîaʿ s-ar referi mai degrabă la actul întinderii decât la materialul din care este făcută bolta. Astfel, imaginea lui Dumnezeu, care întinde tăria, cu toate ale ei, ca pe un cort, capătă o concretețe aparte, potențată de condiționări metaforice (Isaia 40,22). Pe lângă lună, soare și stele, pe această întindere eventual tare a cărei funcție esențială este de a separa cele două domenii fundamentale ale lumii, cerul și pământul, se arată și marile semne ale lui Dumnezeu, fie de bun augur pentru umanitate și pentru întreaga creație, precum curcubeul (Geneză 9,12-17), fie de spaimă ultimă: sânge, foc, coloane de fum, soare stins (Ioel 3,3).
O atare viziune despre bolta cerească trebuie înţeleasă în contextul ei cultural, care are multiple valenţe, de la cele poetice la cele apologetice. Ideea că bolta cerească este o alcătuire atât de tare încât poate susţine noianul de ape primordiale şi că Dumnezeu este cel care a gândit şi a întins-o ca o folie protectoare peste pământ vorbeşte, pe de o parte, despre puterea creatorului şi, pe de altă parte, despre importanţa şi atenţia pe care acesta o acordă creaţiei. Nici în acest caz nu avem de-a face cu o invenţie a redactorilor Bibliei. Ideea bolţii separatoare de sfere acvatice apare în tot Orientul Apropiat şi, în special, în multiple ipostaze grafice, în Egipt: îmbarcat, atotputernicul zeu-soare alunecă pe boltă spre noapte sau, încarnat în faraon, susţine cu propriile braţe lespedea cerului sau, absent chiar, îşi lasă cârjele puterii să ducă, la nesfârşit, povara cerului celui tare. Măsurarea unor imagini ca acestea cu şublerul gândirii ştiinţifice contemporane nouă este dovada cea mai limpede a neînţelegerii fenomenului cultural în general şi, în termeni morali, o formă de rea-voinţă. Biblia, la fel ca Enuma Eliş sau ca Textele piramidelor, nu pretinde că este un tratat de cosmologie aplicată. Ea vorbeşte în termeni metaforici, în acest caz, despre puterea şi grija pentru umanitate a lui Dumnezeu, chestiuni de fapt greu imaginabile din condiţia noastră de muritori. Şi cerul nu se sfârşeşte aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cerurile sunt în noi și noi suntem în Ceruri. A nu se confunda cu panteismul.
Cât despre celălalt cer, cel fizic, și apariția lui, sunt 100% cu știința (science). Și știința adevărată este cuvântul lui Dumnezeu.
"Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate," (Timotei 2 3:16)
Citatul acesta poate fi interpretat in felul urmator: tot ce e scris in scriptura e adevarat (ca doar e insuflat de Dumnezeu) si trebuie invatat, nu-i asa?
Tot 2 Timotei 3 merită recitit, inclusiv pentru descrierea faunei umane actuale. Citatul Dvs., pe care eu nu-l pot interpreta la fel, e precedat de versetul care spune: „...de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus” și urmat de versetul final al capitolului, cu „astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucrul bun”.
„Înțelepțirea cea întru dreptate” din versetul 16 și restul cuvintelor din context nu pot avea în vedere formarea și șlefuirea intelectuală a credinciosului, ci virtuți de genul cumpătării, răbdării, iubirii etc. având credința în centru, iar ținta fiind mântuirea omului, care nu e legată de cunoașterea științifică.
Unde bateam de fapt: fiecare poate sa vina cu interpretari si justificarile aferente, tocmai de aceea avem oameni in societate care iau cuvantul scripturii ca fiind adevarat fara sa-l considere metaforic in vreun fel. In conditiile astea, sa dai stiinta la o parte sub pretextul relei vointe nu mi se pare in regula.
Rătăcitul care mă aflu pricepe mai greu o chestie.
Mai exact, cum naiba luăm pe nemestecate / neverificate vreo chestie pusă de viață sub nas. Dacă vreunul a scris ceva în Biblie, eu - ins școlit și încă neajuns la groaza morții - iau ce-s scrise acolo drept, pardon, literă de Evanghelie?
Poate-s crescut eu în cartier unde ne era frică și de umbra noastră, dar parcă tot aș verifica cele din jur...
În paralel, iar pricep greu cum naiba să iei Biblia de alfa și omega, cîtă vreme 'nșpe mii de (alte) religii de sub soare mă asigură că nu, domnule, pretențiile creștinilor ălora se află farse, adevăru despre lume aflîndu-se numai la religia celui care mă trage de mînecă, asupra neseriozității supușilor lui Hristos.