Cine ar trebui să mai treacă pe sub Arcul de Triumf. Veselia naţională sub care se zbat urletele ancestrale

Foto - Inquam Photos/ Daniel Stoenciu

An de an, peste glia strămoşească şi vieţile înaintaşilor care au stropit cu belşug de sânge brazdele româneşti pentru ca noi să ne ghiftuim la fast food, să mergem la mall, să ne petrecem concediile la bulgari şi să ne uităm nestânjeniţi pe Tik-Tok, se toarnă, de 1 Decembrie, spectacolul repetitiv şi fad al apartenenţei la spaţiul carpato-danubiano-pontic. 

Un fel de vrajă de vis într-un cvasietern cadru cenuşiu: Ziua Naţională a României. Ziua în care se înfăptuieşte visul milenar al românilor, Unirea cea măreaţă. Ziua în care tot românul, de la Nistru pân’ la Tisa, plânsu-mi-s-a mai puţin sau în surdină. Căci azi e de prost gust să urli de neajunsuri şi de bon ton, ba chiar indicat, să chiui de veselie şi să încingi hore – “a încinge o horă” e expresia consacrată pe care prezentatorii TV o culeg de pe prompter la fiecare 1 Decembrie. La Iaşi şi Alba-Iulia se vor încinge hore şi, probabil, românii “cu dor de casă” din Diaspora vor încinge şi ei o horă în centrul Romei sau pe străzile din Castellon. Într-un an sau doi Catedrala va fi gata şi ea, iar Preafericitul, de 1 Decembrie, va implora milosârdia divină să mântuiască neamul direct din măgăoaie.

Cât priveşte locuitorul acestor meleaguri, proverbul zice că nu există câine atât de trist încât să nu dea din coadă şi cam asta se întâmplă cu el. Datina cere ca în această zi festivă să lase deoparte somnolenţa, bolile şi grijile, să se scuture de plictis, stres şi sărăcie şi să fie mândru cât cuprinde, frumos, bun, zâmbitor şi purtător de ie pe conturile de socializare. Azi, ăl’ prost şi ăl’ deştept, cel fără de nici unele şi cel cu de toate sunt uniţi în cuget şi-n simţiri, iar mai marii ţării împart cu dărnicie sarmale celor mulţi, uitaţi şi jigăriţi. 

La Mulţi Ani, române! e azi şi doar azi pe buzele tuturor. La fel, azi şi doar azi bucuria de a aparţine acestor locuri nu mai e înecată în chin şi băutură ieftină, ci chinul dăltuit în ADN-ul strămoşesc e oficial scurtcircuitat de bucuria de a fi român şi, drept bonus, stropit cu băutură. Adevărat, tot ieftină.

Astăzi, figurile înlemnite ale demnitarilor urmăresc de pe estradă cu mutre grave de circumstanţă Armata României defilând impetuos pe sub Arcul de Triumf. Preşedintele în funcţie şi foştii preşedinţi semnează invariabil condica de prezenţă. Copiii, că e frig, ploaie, zăpadă sau soare cu dinţi, flutură steaguri tricolore şi se minunează când tancurile trec uruind pe lângă ei.

Azi şi doar azi, expresia “asta avem, cu asta defilăm” nu mai e o simplă metaforă, ci banalul adevăr, armata înfăţişându-se publicului într-o colecţie atent selecţionată de Best Of Romanian Army. Că ceea ce oferă ochiului e nou, vechi, scump, ieftin, modern, expirat, second-hand, reşapat, vopsit şi revopsit… ne place ori ba, asta e. Avem o ţară, România, şi ca dânsa suntem noi. Plus Armata României. Poliţia, Învăţământul, Sănătatea şi care mai sunt.

Buba e că azi e Ziua României, nu a Armatei, care e pe 25 octombrie. Şi, deşi înţeleg prea bine rostul tradiţiei şi legătura puternică existentă între Armată şi ideea de Unire sau simbioza cimentată de Istorie între ea şi ideea de Naţiune, deşi în toate ţările asemenea zile sunt prilej pentru mari cascadorii publicitare naţionale şi trafic în exces de emoţii băştinaşe, nu pot să nu mă întreb de ce nu defilează şi alţi români meritorii pe sub Arcul de Triumf. Cum ar fi, eventual, elevii olimpici, medicii care fac gărzi peste gărzi şi nu iau şpagă, dascălii pe care doar încăpăţânarea şi dăruirea (fiindcă în nici un caz salariile) îi ţin în localităţi uitate de autorităţi ca să-i convingă pe copii cât de importantă e educaţia, procurorii care le-au venit de hac mahărilor corupţi ai naţiei. De ce nu trec pe sub Arc Simona Halep, David Popovici, Bernadette Szocs sau Cristina Neagu? De ce să nu defileze Mircea Cărtărescu, Cristian Mungiu sau fosta prim-solistă de la Royal Opera House, Alina Cojocaru? De ce să nu defileze cei care au construit adăposturi pentru cei fără posibilităţi? De ce să nu defileze cei de la Asociaţia Dăruieşte Viaţa, câştigătorii unor concursuri prestigioase de robotică, arhitectură sau geografie, angajaţii de le companii româneşti de succes, precum Bitdefender şi UiPath, Dedeman, Emag sau Borsec?

În fond, e ziua tuturor românilor, e ziua în care putem descoperi că, în afară de militari care prezintă onorul, în afară de tancuri, maşini de pompieri, avioane şi poliţie călare, există şi români… ce pot transforma Ziua României în altceva decât o defilare pompoasă de tehnică militară.

Desigur, situaţia ar fi neschimbată în profunzime. Look-ul naţiei ce s-ar primeni puţin, pe când năravurile vor rămâne aceleaşi. Nu vom păcăli pe nimeni dintre cei ce ştiu ce ne poate pielea, dar acelaşi lucru se poate spune şi când militarii trec pe sub Arcul de Triumf. Pentru că, la urma urmei, a fi român nu a fost niciodată o treabă uşoară. Şi, dacă e să îşi ia rolul în serios, nici ceva de mântuială. Din păcate, când bună parte din lupta cotidiană pe care românul o poartă în această viaţă se rezumă strict la supravieţuire, devine dificil să se consacre unor chestiuni abstracte precum cele de imagine, prestigiu şi respect.

Cu toate astea, a ceda înseamnă a admite că cei dinaintea lui au murit chiar degeaba.

Şi mai înseamnă că, de Ziua României, în loc să vadă trecând pe sub Arcul de Triumf tot mai mulţi compatrioţi care să-l facă mândru şi motivat, va vedea pe estrada de lângă Arc tot mai multe feţe dubioase care îşi vor fi construit averea şi cariera pe spinarea lui resemnată. Iar pe sub Arcul de Triumf, Armata le va prezenta an de an onorul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp