Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
Cum răul din jur a început să scoată binele din noi, fiecare încearcă să ajute cum poate sau cum altruismul nu e lipsit de egoism, cum îi e mai comod.
Un lanț de hypermarketuri german și-a asumat rolul de binevoitor oferind unui prieten vouchere zilnice cu care să cumpere produse de la ei din care să facă sandvișuri refugiaților, plus o rulotă în care să le prepare.
El, responsabil cu două drumuri pe zi pentru aprovizionare, benzina aferentă, stat la cozi la case și la feliat, plus făcut, ambalat și livrat sandvișurile. Nimic de zis, în fond hypermarketul îți dă, dar nu întotdeauna îți bagă în plasă. Ajutat de iubită și voluntari de ocazie, prietenul se pune pe treabă și la început de martie, mângâiată de soarele primăverii și mirosul Gării de Nord, rulota deschide obloanele pe primul peron.
Aud despre demers de la prietena mea, care cuprinsă de patima voluntariatului merge să ajute la prepararea sandvișurilor și se întoarce acasă cu o chiftea: „Au venit doi jandarmi să ne întrebe dacă avem sandvișuri cu mai puțin muștar, că au mâncat și mai devreme și se simțea prea puternic gustul de muștar.”
Singure în rulotă, prietena mea și prietena prietenului, evident prietene, se uită una la alta. N-aveți și cu alte ingrediente; sau ceva cald? adulmecă nerefugiații la nivelul peronului. Nu, doar așa facem. Domnii plusează …Și contra cost dacă e… Fiind gratuite și doar pentru refugiați, fetele întind două sandvișuri și duși au fost.
Mânat de nenaturala pornire de a înțelege în loc de a judeca, îmi trece prin cap că sunt oameni și au salarii de la stat. Îmi spune că se întâmplă des să servească uniformele, ca să nu aibă vreo problemă că fac bine refugiaților. Singurul lucru care mi se pare anormal e că mi se pare normal.
Dornic să ajut și tentat să îmi schimb poza de profil cu steagul, decid totuși să mă afirm culinar. O săptămână mai târziu, bat la ușa rulotei să fac pereche dacă mai era nevoie, cu consoarta. Deschide Pavel voluntarul ucrainean care lucra în Rusia și a fugit în România prin Turcia. Tuns scurt, căciulă, puțină barbă și mai multă mustață, Pavel e gata de luptă și gata de treabă, oricare ar fi ea.
Ne arată prima tură de sandvișuri și cu puține cuvinte ne trimite la treabă. Nu pot să nu gândesc că jandarmii aveau dreptate. Se pune mult muștar. Terminăm prima tură în trei persoane, iar Pavel, voluntarul ucrainean despre care nimeni nu știe unde locuiește, însă e prezent la orice oră să dea o mână de ajutor, pleacă să împartă sandvișurile sălilor de așteptare care găzduiesc refugiații ucraineni.
Pe neașteptate, peste umăr aud de afară: „Unde-i aia de ieri, cu sârme în gură?” Curios să-l vad pe romantic, mă întorc și observ un domn zâmbitor și prietenos ca un labrador, și la fel de dornic de interacțiune. Înțeleg imediat de ce. Este unul dintre șoferii de ambulanță din gară, plictisit să stea și să aștepte în mașină o zi întreagă. Nu știu cine e aia cu sârme în gură, dar îl întreb cum e viața de șofer de ambulanță și îmi răspunde că e ok, odată ce te obișnuiești, mai puțin părțile în care îi culegi pe ăia de pe șosea sau dintre fiare sau căzuți de la etaj și îi auzi cum urlă.
Cu imagini nedorite și trezit la realitate, mă întorc la treabă. Prietenosul, rămas fără interlocutor, dar nu fără cuvinte, explică cum pentru el sandvișul înseamnă o cantitate îngrijorătoare de carne îmbrățișată de o pâine întreagă, nu ce facem noi aici. Povestește că fiica lui preferă sparanghelul care e scump, dar nu are ce să facă și îi cumpără. Prietenosul e simpatic și intră sub piele precum mirosul sandvișurilor pe care le pregătim.
Cu gândul să-i fac o bucurie, prepar unul cu dublu șuncă și dublu cașcaval, îl pun deoparte și aștept să vină, dar ca în viață dispare și nu mai e de găsit. Apropo, Pavel voluntarul ucrainean pe care oamenii îl simt că ar vrea să ia calea Ucrainei să lupte, nu s-a mai întors. Probabil e liniștit că e cineva la rulotă și s-o bucura și el de viața lui, oricum ar fi ea acum.
Între timp ajunge iubita prietenului cu provizii. Povestește că undeva în gară, însoțit de blițuri și expunere, carismaticul Nicolai împarte sandvișuri de parcă n-ar ști ce se întâmplă când intri pe teritoriul altuia. Fata trage pe ea vesta de voluntar și pleacă să-l împuște sau să-l roage să ne împrumute câțiva voluntari, nu am reținut.
Ca la teatru, unul pleacă altul vine. Întind sandvișul noului ajuns și spun că e cu dedicație, iar Prietenosul îl primește reținut și circumspect. Schimbarea de personalitate nu ține mult și îl aud cum laudă zgomotos sandvișul, mai mult decât m-aș fi așteptat știind istoria lui de consumat abatoare între fabrici de pâine.
În ciripit de păsărele, două ore mai târziu, doi voluntari Crucea Roșie vin să ne scape de sandvișurile care s-au strâns. Nu știm cine i-a trimis, Dumnezeu sau Nicolai. Cu plete ar putea fi aceeași persoană.
Dorind să ne mai scape de niște sandvișuri și el, Labradorul aduce un prieten în uniformă neagră. O fi un labrador negru. Explic apăsat că sandvișul a fost doar pentru el, nu ca să dea sfoară în țară. Cu aer de patron relaxat, Prietenosul îl întreabă la ureche dacă vrea sandvișul să fie dublu. Realitatea este o scenă din B.D. Pierd un sandviș și un prieten pe care îl șterg de la inimă.
Printre felii de pâine, șuncă, maioneză, cașcaval, salată și muștar, viața e repetitivă și monotonă. Timpul trece și ne vedem de treaba noastră, și postat ferm în fața rulotei un bărbat de la SMURD își vede și el tot de treaba noastră. Îl întreb de sănătate și el mă întreabă de sandvișuri. Îi spun că sunt pentru refugiați, și cu o mișcare teatrală scoate portofelul pentru că plătește. Explic că nu e cazul de gesturi extreme, îi ofer un sandviș, se dezumflă și devine prietenos. Apoi pleacă.
Presupun că ne-a lăudat, pentru că o doamnă de la SMURD, sprințară și binedispusă și fără prea mult timp de pierdut cu noi, vine spre rulotă aproape întinzând brațul din mers. Evit să îmi răcesc gura, ofer sandvișul și se întoarce din direcția din care a venit.
E rândul meu să duc sandvișurile sălilor de așteptare. Iau șaptezeci de bucăți și mă plimb prin gară. Îl aud pe bărbatul de la SMURD țipând după mine că sandvișul a fost foarte bun într-un amestec de mulțumire și scos ochii.
O familie de ucraineni cu un copil adolescent trece pe lângă mine. E atent la ce am în ladă; mă opresc, mă întorc și îi ofer să aleagă. Se întinde, apoi parcă amintindu-și să nu ia nimic de la străini își trage mâna. Nu înțeleg și continui drumul.
În sălile de așteptare, refugiații sunt liniștiți, iar voluntarii sunt recunoscători pentru sandvișuri și orice gest de bunăvoință. Mă întorc cu lada goală, intru în rulotă și simt mirosul sandvișurilor. Singurul lucru care mă împiedică să nu intru în ele cu două mâini este că postesc. Îmi dau seama fără prea mare surprindere că sunt unul din ei. Mărturisesc fetelor că aș mânca sandvișurile refugiaților și ele îmi răspund că o fac de ceva timp și s-au săturat de ele.
Mă întorc la treabă, reflectând că am fost infiltrați din interior. Nu trece mult timp sau nu curge multă maioneză cum vorbim noi în industria ospitalității, noi care am petrecut o zi în ea, și de afară intră vocea unui bărbat: Vreau și eu un sandviș. Răspund că sunt doar pentru refugiați. Sunt șeful de gară, menționează în treacăt. Da? Cum vă numiți? întreb fără nicio expertiză în numele șefilor de gări. Se recomandă Ninel sau Dinel sau ceva pe acolo. Mă întorc lipsit de inspirație și îl întreb dacă este șeful la gară, îi ofer un sandviș și îmi răspunde politicos că a mai mâncat și sunt bune.
Se îndepărtează liniștit într-un fel de ura și la gară, doar că eram deja amândoi în gară.
Peste ceva timp se întoarce Labradorul Negru pentru cină, însă nu mai îmi pasă, am înțeles că toată lumea trebuie să mănânce pentru că altfel nu trăim. După multe felii unite ne-am spus la revedere și am plecat spre casă, pentru că nu mai puteam de foame.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poveste: acum ani de zile obișnuiam in mod constant sa merg cu soția la o căsuță cu copii. Ei ne considerau Alina si Radu al Alinei:) pt ca Alina chiar alina.
Ei bine, intr o zi nu am putut sa plecam fix la ora mesei lor, pt ca nuș ce urma si era obligatoriu sa fim si noi. Evident, ne au invitat la masă. Noi nu si nu. Ei: ne simtim prost daca mancam si voi nu. Una peste alta, am acceptat.
Niciodata nu mi a picat asa prost o masă. Desi le duceam mereu una alta (alta putand fi ceva scump, gen calculator/tv/masa de pingpong etc), să iau din ale lor nu știa creierasul meu .
Ei nu mai aveau mamă, nu mai aveau tată, erau scoși din sistemul de stat si in sfârșit cineva avea cu adevărat grijă de sufletul lor si eu ...sa... Sa ce?
Sa iau din ce primeau.
Asa am simtit.