Comasarea PSD şi PNL sau când „stabilitatea” devine stabiliment de moravuri uşoare

Foto: Inquam Photos / George Călin

„Dacă ne prostituăm, să ne prostituăm total”, ofta ieri liberalul Cristian Buican, cătrănit de decizia candidării PNL pe liste comune cu PSD la alegerile europarlamentare. Şi avea perfectă dreptate: după ce ai curvăsărit pe centură trei ani, e foarte greu să te mai dai fată mare, deci ai putea, măcar din rațiuni de demnitate, să-ţi asumi condiţia ingrată până la capăt, încercând, eventual, să-l convingi pe „Mirel”-ul care te-a scos din necaz pe centură să te ia şi de nevastă. De altfel, chiar nu înţeleg de ce se codesc cele două partide atâta şi nu-şi oficializează relaţia, deocamdată imorală: să se ia cu acte la primărie într-o căsătorie tradiţională frumoasă (că tot sunt ambele formaţiuni adepte entuziaste ale acestei forme de coabitare civică)! Bine unii cu alţii se simt, binecuvântarea tătucului o au, afaceri împreună fac, de furat, fură cot la cot, deci unde ar fi impedimentul pentru a transforma această „spurcată împreunare” (ca să parafrazez gluma lui Neagu Djuvara referitoare la naşterea poporului român din Traian şi Decebal) într-un partid unic cu acte-n regulă?

Nu există absolut niciun impediment, iar eventualul recurs la istorie, la doctrina politică, la programul originar al partidului nu ar stârni decât hohote de râs: mai e PNL astăzi liberal cum e Ciolacu călugăr buddhist. Este incredibil cum, dintr-un partid istoric cât de cât respectabil de dreapta, a ajuns fata în casă (ca să nu zic un cuvânt din registrul lingvistic folosit Buican) a PSD-ului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, nu e aşa de incredibil: un partid infiltrat, în anii 90, de activişti din fosta Securitate, resuscitat, în 2004, de PD şi de Traian Băsescu, de care au avut însă grijă să se despartă foarte curând tot din cauza apropierii de PSD, care se pare că-i atrage ca un magnet, şi a colaborării, la vremea aceea, cu varanul Dan Voiculescu. Au mai fost scoşi din moarte clinică o dată, în 2014, prin fuziunea, in extremis, cu PDL şi sprijinirea lui Klaus Iohannis, pentru ca apoi să-şi dea obştescul sfârşit în braţele ademenitoare ale lui Ciolacu. Unii ar spune că, în epoca Dragnea, liberalii au crescut în opoziţie. Realitatea spune totuşi că aceea era o opoziţie mai mult de formă fiindcă ei se simţeau bine cu PSD-ul lui Dragnea: nu i-am auzit atunci foarte vocali împotriva siluirii justiţiei, împotriva hoţiilor pesediştilor (cu care, în Parlament, se înţelegeau), împotriva referendumului ruşinos (care era să ne facă de râsul lumii în Europa) de salvare a lui Dragnea. Dată fiind toată această istorie amoroasă dintre cele două partide, poate că, într-adevăr, am văzut noi în PNL un alt partid decât era el în realitate (adică unul de troglodiţi, învechiţi în rele ca şi partenerii lor), poate că decizia de ieri de comasare a alegerilor şi de candidare pe liste comune nu ar trebui să ne surprindă.

Stabilitatea – „liniştea” şi „concordia” lui Ion Iliescu reloaded

Ce e cu adevărat surprinzător e că, după aproape 35 de ani de la Revoluţie, idealul otrăvit al lui Ion Iliescu s-a împlinit. „Liniştea” şi „concordia” la care visa bătrânul comunist, adică suprimarea oricărei opoziţii la partidul-stat FSN, şi-au găsit expresia desăvârşită în „stabilitatea” lui Ciolacu, Ciucă şi Iohannis. Dacă USL (care rezultase, în 2011, tot din „spurcata împreunare” dintre PSD şi PNL) avea ca temei opoziţia faţă de un Traian Băsescu devenit, în al doilea mandat, mai autoritar, de data aceasta nici măcar opoziţia faţă de un duşman comun nu mai poate fi plauzibil invocată. Desigur, la suprafaţă ni se aruncă în faţă, vezi Doamne, pericolul extremist reprezentat de AUR şi Şoşoacă. Totuşi, situaţiile nu sunt nicidecum comparabile: Băsescu şi PDL chiar erau adversari de temut, susţinuţi de UE, foarte puternici şi periculoşi pentru găştile de interlopi şi moguli din PSD şi PNL, care începuseră să cam fie trimişi la puşcărie, unde le era locul, în timp ce AUR şi partidul acelei doamne exaltate sunt nişte voci marginale, complet nefrecventabile în societatea românească şi în Europa. În lipsa unei primejdii reale, s-a inventat una prin cotloanele infecte ale noii „Securităţi” (extremismul) şi s-a manipulat una reală (apropierea ruşilor de graniţa noastră). De aici noua marotă a lui Ciucă şi Ciolacu: stabilitatea. Numai că „stabilitatea” rezultată din concubinajul PSD şi PNL e foarte puţin probabil să-l sperie pe Putin, care, dacă şi-ar pune mintea, în 24 de ore ar fi cu trupele ruse la Bucureşti, iar Ciucă, Ciolacu şi Iohannis, cu toată „stabilitatea” noastră, nici n-ar şti pe unde să fugă din ţară mai repede. Dacă e ceva ce-l împiedică pe Putin să intre peste noi, acela e NATO, nicidecum „stabilitatea” lui Nicu şi Marcel, care este, de fapt, un simplu paravan pentru o cartelizare jegoasă menită să le aducă puterea absolută şi să anihileze – culmea, cică în numele democraţiei – orice opoziţie. Desigur, alianţe între partide de orientare ideologică diferită există peste tot în Europa, unde a devenit foarte greu să mai câştige un singur partid peste 50% din sufragii, doar că acele alianţe se fac după alegeri, în funcţie de rezultatul votului, nu dinainte, peste capul alegătorilor şi într-o minciună totală (rezultă că ei se înţelegeau de minune în timp ce mimau dificultăţi chipurile insurmontabile în negocieri). Astfel, stabilitatea a devenit un fel de stabiliment de moravuri uşoare, cam în genul celor descrise de domnul Buican.

Ciolacu, Ciucă şi Iohannis – un ménage-à-trois respingător moral şi deplorabil intelectual

În încheiere, trebuie să spun că, în prima mea tinereţe, până în 2009, când am plecat în Marea Britanie, am fost, o scurtă vreme (cam 3 ani) şi ziarist. Lucram pe vremea aceea la Gândul, care nu avea nicio legătură cu Gândul de azi, şi principala mea îndatorire era să merg la Parlament, în special la Senat, să relatez dezbaterile de acolo, să stau de vorbă cu politicieni, şi, din când în când, să-l însoţesc şi pe preşedinte în câte o deplasare externă mai importantă. Astfel, am avut ocazia să-i cunosc atunci nu numai pe preşedintele Traian Băsescu, ci şi pe liderii PNL, PSD şi PDL, adică Crin Antonescu, Mircea Geoană şi, respectiv, Emil Boc. Uitându-mă aseară la spectacolul jalnic al celor doi actuali lideri, Ciucă şi Ciolacu, pot spune fără nicio ezitare că toţi cei menţionaţi anterior aparţin unei alte galaxii şi ca discurs, şi ca prestanţă intelectuală, şi ca bun-simţ. Cu toate scăderile lor în plan uman şi politic, nu se poate spune că Băsescu, Antonescu, Geoană şi Boc sunt nişte limitaţi intelectual. Or, despre Ciucă şi Ciolacu exact această impresie am avut-o: că repetenţii clasei au ajuns la conducerea celor mai importante partide şi instituţii din ţară. Cu tot respectul, „doctorul” Ciucă, acest „erou de la Nasiriyah” de al cărui eroism n-a auzit nici dracu’, pare un semi-analfabet, o cătană tristă despre care nu poţi să nu te întrebi nu cum a ajuns preşedintele PNL şi al Senatului, ci cum ar putea fi ales chiar şi preşedinte de scară de bloc. 

La rândul său, Ciolacu are consistenţa intelectuală şi exprimarea verbală a unui elev de liceu care gâfâie târâş-grăpiş din corigenţă în corigenţă. Aşa ceva nu mi-a fost dat niciodată să văd şi să aud pe vremea când făceam presă: nici cei mai imbecili politicieni de atunci nu vorbeau cum vorbesc cei doi. Şi aş mai spune ceva ce o să scandalizeze pe mulţi: George Simion, pe care îl detest profund, este absolvent de „Gheorghe Lazăr” (unul din cele mai bune licee din Bucureşti) şi de două universităţi de stat (Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi) şi, dacă ai nervii şi stomacul să-l asculţi, constaţi că nu e chiar un tâmpit, în timp ce despre educaţia lui Ciucă şi Ciolacu nu ştim absolut nimic: ştim doar că primul posedă un doctorat dobândit prin fraudă intelectuală (lucru evident pentru oricine, oricât ar nega el asta), iar al doilea şi-ar fi trecut bacalaureatul la o vârstă dubios de înaintată. Cât despre Klaus Iohannis, iarăşi voi scandaliza spunând că nici intelectual, nici uman nu se ridică nici măcar până la nivelul genunchilor lui Traian Băsescu. Spre deosebire de Băsescu, care, spre disperarea noastră, a jurnaliştilor, făcea băi de mulţime şi era realmente adulat în diaspora, Iohannis preferă compania cătanelor, a generalilor şi, în principiu, cam are oroare de presă (Băsescu stătea de vorbă cu absolut toţi ziariştii care-l însoţeau în modesta aeronavă prezidenţială), şi de democraţie. Dar are românul un proverb: „Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu aia din târg”. 

Poate că alegătorii vor vedea, în ceasul comasatelor, că „împăraţii” noştri sunt goi puşcă şi că ménage-à-trois-ul la care s-au dedat este nu numai respingător moral şi politic, ci şi deosebit de periculos pentru democraţie pentru că niciun pericol din lume, real sau inventat, nu justifică acapararea totală a puterii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp