Foto: Inquam Photos / Bogdan-Ioan Buda
Majoritatea cercetătorilor preocupați de epidemii consideră că izbucnirea unei pandemii severe de gripă sau de boală respiratorie este o certitudine: este o problemă de ”când se va întâmpla” nu de ”dacă se va întâmpla”. Inclusiv Planul național de intervenție pentru prevenirea îmbolnăvirii în masă a populației, aprobat din 2013, recunoaște faptul că situația epidemiologică mondială, necesită revizuirea continuă a planurilor naționale de intervenție și prevenire a epidemiilor și pandemiilor.
Cu toate acestea, pandemia cauzată de coronavirusul SARS-COV-2 (denumit din considerente de comunicare de risc, COVID-19) - ca și zăpada din fiecare iarnă - a luat statul român prin surprindere. Deși din momentul în care virusul a început să se propage pe continentul european era previzibil faptul că este doar o chestiune de timp până când va ajunge și în România, sistemul medical a fost prins fără măști, combinezoane, viziere și alte echipamente necesare, organele de protecție și pază fără un plan adecvat și exersat, iar țara fără un guvern cu puteri depline. Ca și în cazul dezastrului de la Colectiv, cele care au răspuns primele au fost, din nou, ONG-urile.
Dată fiind starea precară a sistemului medical românesc - subfinanțată, ineficientă, coruptă și căpușată -, discuțiile din spațiul public s-au concentrat pe neajunsurile din sistemul sanitar, pe acțiunile Grupului de Comunicare Strategică, precum și pe măsurile de protejare a economiei. În acest context, un aspect important al răspunsului guvernamental la pandemie a fost trecut cu vederea: rolul forțelor de ordine.
Dar de ce ar trebui să ne preocupe acest aspect în plină criză, când totuși pandemia este o problemă de sănătate publică și nu una de ordine publică? - vă veți întreba pe bună dreptate. Pentru că forțele de ordine au un rol esențial în gestionarea acestei crize! Pentru menținerea ordinii publice și asigurarea bunei funcționări a societății este crucial ca serviciile de protecție și pază să fie desfășurate fără încetare. În context de stare de urgență, structurile abilitate ale statului trebuie să aplice prevederile legale cu privire la carantină și autoizolare, limitarea deplasărilor și a evenimentelor publice, să asigure paza și protecția unor obiective strategice, dar și să continue să-și îndeplinească TOATE atribuțiile pe care le au "pe timp de pace". Și trebuie să facă toate astea în condițiile în care angajații care servesc în prima linie sunt expuși unui risc ridicat de infectare, iar probabilitatea unor conflicte între cetățeni crește.
De la emiterea Ordonanței Militare Nr. 3 în data de 24.03.2020 care stipula că MAPN, la solicitarea MAI, asigură personal și logistică pentru sprijinirea activităților de ordine publică este clar faptul că poliția și jandarmeria par depășite de situație. Aparenta lipsă a unui plan multi-sectorial, coerent și exersat (!), care putea fi activat și comunicat(!) public la momentul declarării stării de urgență contribuie la această percepție. Se adaugă și lipsa echipamentelor de protecție pentru angajații MAI din linia întâi și a unei coordonări adecvate cu celelalte structuri ale statului implicate în gestionarea pandemiei. Nu ajută nici încrederea zdruncinată de evenimentele din 10 August 2019, nici greșelile comise de unii agenți de poliție (vezi, printre altele, cazul polițistului filmat în timp ce bătea un bărbat pe stradă) și nici lipsa de informare a cetățenilor cu privire la modul de contractare a virusului, precum și cu privire la necesitatea și eficacitatea dovedită a măsurilor de distanțare socială.
În condițiile în care aceste organe sunt mandatate să aplice prevederile Ordonanțelor Militare pe TOT teritoriul țării, în ACELAȘI TIMP, este lesne de înțeles de ce capacitatea acestora este depășită: nu există destui agenți și jandarmi să facă acest lucru. Deși ar fi ușor să punem lipsa de pregătire pe seama faptului că suntem printre țările cele mai sărace din UE, un studiu OMS cu privire nivelul de pregătire în caz de pandemie arăta că până și regiunile mai dezvoltate au lacune semnificative, mai ales în ceea ce privește asigurarea continuității în furnizarea de energie electrică, transport, servicii bancare, alimente și servicii de poliție.
Nici nu este fezabil să menții structuri cu destui angajați pentru a putea interveni într-o eventuală pandemie. În consecință, nicio structură de menținere a ordinii din lume nu poate să se pregătească 100% pentru o pandemie. Tocmai de aceea, autoritățile se bazează foarte mult pe conformarea voluntară a populației chiar și la cele mai dificile prevederi ale Ordonanțelor Militare (cum ar fi autoizolarea la domiciliu sau limitarea libertății de mișcare). În timpul pandemiei de SARS din 2003, administrația orașului Toronto a reușit să pună în carantină aproximativ 30.000 de persoane, cetățenii opunând foarte puțină rezistență, și aproape fără nevoia de intervenție din partea organelor de ordine pentru aplicarea legii.
Dar conformarea voluntară se obține cu ajutorul unei activități intense de EDUCARE a populației pe teme de sănătate publică, TRANSPARENȚĂ în planificare și managementul pandemiei, precum și o activitate de COMUNICARE de criză . Or, aceste aspecte nu sunt apanajului poliției sau al jandarmeriei. Așa că poliția apelează la singura ”armă” din arsenal: amenzile usturătoare decretate de guvern și amenințarea cu aplicarea legii de fiecare dată când constată o abatere, adică toleranța zero. Conform zicalei ”când ai un ciocan, toată lumea este un cui”, poliția folosește singurul ”cartuș” pe care îl are. Iar acest ”cartuș”, aplicat excesiv chiar și la abateri minore de genul omiterii intervalului orar de pe declarația pe proprie răspundere, poate fi percepută de cetățeni ca fiind exagerată și poate să ducă la efecte contrare: subminarea încrederii populației în măsurile de prevenție și în organele abilitate, încurajarea comportamentelor ce contravin acestor măsuri și care contribuie la escaladarea numărului de infecții.
Departe de mine intenția de a scuza comportamentul unor polițiști (mai ales pe cele care sunt în afara legii!). Dacă ați citit articolele mele anterioare, știți că nu este scopul meu. Dar aș vrea să pun puțin în perspectivă acțiunile organelor de ordine pe perioada pandemiei. Noi, cetățenii, nu trebuie să uităm că și polițiștii și jandarmii sunt oameni. Sunt oameni care au copii, părinți sau soții însărcinate. Au familii pe care - prin simplul fapt că merg la muncă - le pun în pericol pentru că nu au unde sau nu pot (din varii motive) să se autoizoleze pe perioada pandemiei. Sunt oameni cărora - ca și multora dintre noi - le este frică de acest coronavirus. Oameni care sunt trimiși să facă o meserie riscantă cu nimic mai mult decât o mască chirurgicală și o pereche de mănuși de latex și carnețelul de amenzi. Iar acești oameni, atunci când dezbracă uniforma, sunt vecini, prieteni, rude. Fac parte din comunitatea noastră. Iar o comunitate poate să devină mai puternică și mai rezistentă în fața pandemiei și a dezastrelor naturale dacă prin comportamentul nostru de cetățeni responsabili care nu refuză să se legitimeze, care nu ies la plimbare cu peștișorul auriu în pungă și care mai ales nu uită faptul că dincolo de mască și uniformă sunt semenii noștrii care au nevoie de cooperarea noastră în limitele legii și ale bunului simț. Să avem sănătate!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poliția ar trebui să fie în slujba cetățeanului, mereu, cu toate forțele. Pedepsiți când comit abuzuri sau nu-si fac treaba.
Ce semeni aia culegi. Au fost lăsați în plata Domnului, s-au plafonat, le-a crescut burta si nesimțirea. Apoi li se cere conștiință. Păi asta se face cu zăhărelul într-o mână și biciul în cealaltă.
Apropo, jandarmii, pompierii ce fac?
Poate ar trebui, în fiecare sector important în eventualitatea unei epidemii, o forță de rezervă, ca rezerviștii din armată. În poliție, sănătate, etc. Un contingent la care să se apeleze în caz de.