Am pierdut, în anii crizei, ceea ce câștigasem după intrarea în NATO și, mai cu seamă, după aderarea la Uniunea Europeană: finanțarea consumului populației României cu bani economisiți … de către populațiile altor țări, din America până în Japonia. A fost o mare șansă, o resursă conjuncturală, cu o contribuție majoră la boom-ul din 2005-2008.
Acum încercăm nu doar regretul că a înţărcat bălaia, dar și pe acela că economia țării nu fusese pregătită să folosească bine valuta venită de peste graniţe - câte 20 de miliarde de euro în fiecare din cei patru ani de boom economic. Banii veneau pe cele mai diferite canale: remiteri ale milioanelor de cetățeni români plecați în lume, investiții străine directe în industrie, în agricultură și în servicii, împrumuturi primite de bănci de la mamele lor din mari centre financiare. O masă critică a populației a văzut, atunci, un colț de bunăstare. Au fost și companii care au împrumutat valută și s-au redresat. Cele mai multe companii au ratat însă clipa aceea istorică. Motivul principal? Nu aveau în conturile lor fonduri în lei cu care să cumpere valută și să investească în retehnologizări.
Un fapt este evident: valuta intrată în acei ani, în România, a contribuit la mișcarea unor stări de lucruri înghețate de decenii. Întâi și întâi, într-un moment în care economisirea internă nu era prea departe de zero, a fost pus în funcțiune un motor economic care a schimbat viața unui mare număr de familii: creditul pentru populație. Creditul în valută, cu deosebire, era căutat din două motive: oamenii aveau nevoie de bani străini, iar împrumuturile în valută erau obținute mult mai ușor decât cele în lei.
Astăzi, în spațiul public, se fac auzite voci, multe notorii, care se răstesc la guvernatorul Băncii Naționale, pentru că n-a interzis în general creditarea în monede străine ori pentru că n-a interzis în special creditarea în franci elvețieni. Fără să realizeze ce trăsnaie vând publicului.
Isărescu n-a oprit creditarea în valută!...
Cum s-o fi făcut?...Prin ordin al guvernatorului?...Și cu miliardele de euro, de dolari, de franci elvețieni și de alte valute, care intrau în băncile românești în valuri, ce s-ar fi întâmplat?...Lângă ordinul lui Isărescu ar mai fi fost nevoie de un decret al lui Băsescu, care să închidă granițele pentru masele de cetățeni ce plecau tot în valuri din țară, în căutare de lucru. Și de o lege a Parlamentului, care să fixeze cursul, să înghețe prețurile și să planifice…sărăcia.
Ceea ce reproșează aceste voci este că nu s-a recurs la cea mai simplistă soluție: dictatul. Și cea mai nenorocită. Un guvernator nu e dictator la Banca Națională. Este doar primul dintre egali în Consiliul celor Nouă. Care, de asemenea, nu dictează. Soluțiile pe care le adoptă sunt validate mai întâi în Comitetul de Politică Monetară, în Comitetul de Supraveghere, în Comitetul de Administrare a Rezervelor. Comitete care discută și adoptă analizele direcțiilor de specialitate. Mai departe: toate aceste foruri din BNR nu acționau și nu acționează de capul lor. Aveau (cum au și acum) legi de respectat, condiții de îndeplinit, între care convertibilitatea deplină a leului și libera circulație a capitalurilor.
Și mai era un aspect, esențial. Creditarea n-a fost niciodată în exces, cum se bate câmpii astăzi. Intermedierea financiară în România a fost și a rămas la cel mai jos nivel din Uniunea Europeană. Oamenii au luat credite în valută și și-au cumpărat lucruri la care tânjeau de vreme îndelungată. Ori și-au trimis fiii și fiicele să învețe în lume. Sau să-și încropească banii de drum după ce s-au deschis granițele. Necazul a fost că era mai multă valută decât țara putea să cheltuiască. Și - mă încumet să spun - autoritatea bancară centrală a folosit căile adecvate ca să valorifice supralichiditatea valutară.
Acum, când începe să prindă contur un nou ciclu economic, nu mai vedem venind, de peste graniţe, valurile de valută ce au susţinut avântul din ciclul de care ne despărţim încet, poate mult prea încet. Aşa că depindem de fondurile structurale europene (care și ele vin încet) şi, cu deosebire, de propriul efort de economisire, consistent în bună măsură.
Spun consistent pentru că, iată, în 2016 volumul depozitelor depășește volumul creditelor. La lei! Și asta într-un an în care creditarea populației în monedă națională urcă într-un ritm considerabil: de 28,2 la sută. Oferta băncilor este dominată de lei, în vreme ce economia consumă valută pentru creșterea importurilor. Stimulate de consumul în creștere al populației.
Atât structural, cât şi calitativ, economia românească nu asigură oferta care să corespundă nevoilor populaţiei. Deşi piaţa e plină de mărfuri, oferta internă de bunuri şi de servicii continuă să fie alarmant deficitară. Și importurile tot mai agresive. În comerțul intern, doar în bănci marfa este majoritar românească!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aceasta masura a fost luata in oct 2011. Si aceasta e doar una dintre ele. Uite ca se poate.
Nu mai mintiti poporul cu televizorul!!!
Banca Națională a României supraveghează buna funcționare și stabilitatea sistemului bancar dar are în atribuții și reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (a băncilor). Sursa info: www.bnr.ro.
Așadar BNR este o instituție sub care se mișcă lucruri foarte importante. Rudimentar spus, menirea ei e să le încurajeze pe cele bune și să le oprească pe cele rele. În privință creditelor acordate pentru achiziția de locuințe, BNR se ascunde prudent sub un munte de truisme si platitudini: “negocierea e singura cale de rezolvare a neînțelegerilor”, “mai bine economisim decât să ne creditam”, “să luăm credit în valuta în care ne câștigăm leafa”, “sa ne asumăm ceea ce semnăm”. Poziții aparent corecte, rezervate, de bun simț.
Cum și-a exercitat BNR “supravegherea prudențiala a instituțiilor de credit”? Pentru cine nu știe orice produs bancar nou – inclusiv un produs de tip contract de credit – este supus BNR în vederea validării. Așadar orice credit oferit de bănci trece prin fața BNR, este analizat, evaluându-se riscurile după care e validat sau nu, după cum consideră Banca Centrală. Teoretic în fața cetățeanului aflat la ghișeul băncii ar trebui să stea un produs care nu prezintă riscuri majore, dacă nu în mod special pentru el, cu siguranță nici pentru societate în ansamblul ei.
Așadar creditul în CHF nu e o întâmplare năzărită în mintea băncilor private, este o realitate validată de Bancă Națională. O realitate pe care o știe de fapt toată lumea care a trecut pe la o bancă în 2007-2008. Iată situația în fapt referitoare la variantele de creditare din acea perioadă:
Credit în lei: inaccesibil din cauza dobânzilor foarte mari. Practic acest tip de credit era unul formal, niciunul dintre cei care doreau un credit imobiliar nu îl puteau accesa. Acest tip de credit a devenit cu adevărat disponibil abia în ultimii ani.
Creditul în EUR: era o variantă (ce includea și ea riscul valutar), dar numai pentru cine s-a mișcat suficient de repede, înainte de creșterea artificială a prețurilor apartamentelor. Bula imobiliară însă s-a umflat însă zilnic prin evaluări imobiliare exagerate (agreate și angajate de bănci) fără că BNR să vadă vreun risc sistemic. Așa că în foarte scurt timp, din cauza creșterii artificiale a prețurilor, creditul în EUR a devenit și el inaccesibil.
Așa apare creditul în franci elvețieni (CHF), o monedă exotică, cunoscută ca o “moneda de refugiu” cu un potențial mare de risc (credite care la un moment dat acordate peste un anumit nivel, ar putea arunca România într-o situație de risc/criză).
Creditul în CHF mai are are “doi copii” mai mici, ambii fără avans, agreați și ei de Bancă Centrală.
Credit în CHF cu perioadă de grație în care plătești doar dobândă timp de 6 luni, făcând creditarea și mai accesibilă unor pături sociale fără alte alternative dealtfel (limită de îndatorare de care băncile țin cont se raportează la prima rată – extrem de mică din cauza acestui tip de credit dar și din cauza modului în care sunt distribuite ratele pe durată contractului)
Credit în CHF cu 4 ani perioadă de grație. Șase luni în care nu plătești nimic (nici dobândă nici principal), după care 4 ani plătești doar dobândă [așa s-a ajuns chiar în situații în care inconștienți cu 800ron salariu au luat credit în CHF echivalent la vremea respectivă cu 70 000eur]
Băncile nu-și joacă valuta pe bursele ForEx, dar o aruncă în piață pe 30 de ani speculând dorința cetățenilor de a-și achiziționa o locuință. Contractele sunt puse la dispoziția clienților doar pe colțul de masă al ofițerului de credit, se poate doar semna, nu studia acasă. Cred că nu ar trebui pierdut din vedere faptul că acești clienți vroiau să obțină o casă printr-un produs atractiv de tip credit, la care să plătească o dobândă suportabilă, nu să mizeze pe o valută care să le aducă un câștig în viitor.
BNR intervine ocazional în emisiunile TV susținând că românii ar trebui să se împrumute doar în moneda națională, în cea în care își câștiga veniturile. O variantă de credit absolut formală în acea perioadă, așa cum am arătat anterior (creditele imobliliare acordate în preajma lui 2007 în lei tinzând spre 0).
În 2007 Liborul (indice de referință folosit în formula de calculul a dobânzii) a crescut, așa că băncile, evident, au dus și ele dobânda în sus. Apoi Liborul s-a dus în jos (până la valori negative) dar băncile lacome, au păstrat dobândă plătită de clienți tot sus, mărindu-și din nou marja de câștig. Că să o spun și mai direct, atunci când se mărește Libor-ul, banca mărește (unilateral) rata pe care o plătește cetățeanul dar când acesta scade, rata rămâne la fel. Nealinierea dobânzii odată cu scăderea indicelui Libor, trebuie să recunoaștem, e o formă de furt. Acoperit cu bună știință de BNR. Ca urmare, apar valuri de acțiuni în instanță, individuale sau de grup, în mare majoritate câștigate de către clienți.
Ce face BNR că urmare a acestor procese pierdute de bănci? Lobby. Magistrații, printr-o serie de acțiuni de “documentare” oferite de bancheri, au fost convinși prin dezbateri la seminarii, invocând și interpretând anumite decizii judecătorești, că practica instanțelor trebuie întoarsă. Nu oricum ci într-un mod perfid, neasumat: clauza prin care bancă se joacă cum vrea ea cu dobândă (validată de BNR) e declarată abuzivă de instanță, dar nouă dobândă trebuie renegociată cu banca. Bancă însă se face că nu înțelege, omul stă cu o hotarere judecătorească favorabilă dar inutilă în mână, neînțelegând nimic și neștiind ce să facă cu ea.
Așa că dobândă rămâne la același nivel, cel de sus. Ba mai mult, dacă ai câștigat în instanță eliminarea acelei clauze abuzive care permitea bancii sa se joace cu dobanda ta, rata îți crește pentru că bancă (fără negociere) nu mai ține cont de Liborul actual (negativ). Unde va ajunge valoarea ratelor atunci când vom avea din nou o creștere Libor?
Soluția BNR pentru rezolvarea problemei este negocierea individuală. O soluție nerealista care nu s-a înfăptuit vreodată în toată istoria creditelor românești. Banca a rămas în continuare lacomă, clientul neavând nicio posibilitate de negociere. Fără reacție din partea BNR care nu se consideră deloc parte a acestei probleme.
Pe lângă problemele generate în rândul celor care au mușcat momeala bancherilor (contracte toxice), validată de Banca Centrală, vedem și alte urmări, nu exclusiv din cauze ce țin BNR dar cu BNR ca parte a problemei (conform obiectivelor și atribuțiilor ei): o piață imobiliară dezvoltată haotic și dezastruos, o mafie în domeniul autorizaților de construcții, o criză imobiliară lăsată cu urmări grave, o generație de familii blocate în datorii, o generație de speculatori imobiliari îmbogățiți peste noapte – cu tot ceea ce rezultă din asta, o clasă politică care folosește subiectul exclusiv în scopuri electorale, manipulare media, viitoare procese (retroactive) între clienți și bănci, probabil și viitoare procese între bănci și statul român.