Foto : pasageri sosind în țară pe Aeroportul Otopeni; „distanțarea socială” nu este respectată (Cristina Modreanu Facebook)
Vă voi povesti aici aventurile primei mele zile de carantină instituționalizată în România. Nu expun aceste lucruri pentru a mă plânge în vreun fel, ci mai mult ca pe o avertizare pentru cei care se cred suficient de curajoși să treacă prin acest proces. Pentru cei la fel de naivi ca mine, care cred că statul român este capabil să aibă grijă de propriii cetățeni și care aleg, din diverse motive, să se întoarcă în România pe timpul crizei sanitare în desfășurare. Pentru mine motivul a fost destul de simplu: universitatea din Paris la care sunt student în ultimul semestru de master și-a mutat toate cursurile în mediul online, astfel că, în mod firesc, am preferat să mă întorc acasă. Proastă decizie. M-am convins de asta din momentul în care am ajuns în aeroportul Henri Coandă și, obsedat deja de ideea de a-mi dezinfecta mâinile după un zbor de trei ore, am căutat din priviri faimoasele sticluțe cu dezinfectant pe care aeroportul s-a lăudat că le-a pus la dispoziția călătorilor. Evident, nimic, așa că m-am dus cuminte și mi-am spălat mâinile la toaleta care părea ca ar avea și ea nevoie de o dezinfecție pe cinste.
Cum veneam dintr-o „zonă roșie”, toți pasagerii zborului Paris-București au fost primiți într-o parte izolată a aeroportului, unde urma să ni se verifice documentele și declarațiile prin care acceptam carantina instituționalizată, iar apoi să fim preluați de autobuze care să ne ducă la centru. Repet, cum veneam dintr-o „zonă roșie”, m-aș fi așteptat ca măsurile de siguranță sanitară să fie extrem de stricte. Lăsând la o parte lipsa dezinfectanților, niciun angajat al aeroportului nu a dat vreo indicație despre distanța obligatorie de un metru și jumătate între persoane, lucru care până și în supermarketuri a devenit o normă. Sigur, cum ei erau înfășurați din cap până în picioare în combinezoane, probabil nu prea se gândeau la bieții pasageri înghesuiți unul în celălalt, fără cea mai mică măsură de protecție. Buluc, zăpăceală, scandal. Iar când spiritele s-au calmat, a intervenit așteptarea.
O așteptare de două ore într-o cameră a aeroportului unde temperatura nu ajungea la peste 15 grade Celsius. Înfrigurați, plictisiți, înfometați și însetați, acum nu doream decât să ajugem undeva, nu conta unde, chiar și în carantină. Autobuzele, însă, se lasă așteptate. Unui polițist de frontieră i se face milă și împarte trei sticle de apă. La 60 de oameni. Aproape îi vezi pe față satisfacția, ce inimă mare, cum dă de băut unor suflete carantinate care, în anno domini 2020, nu au nici măcar de unde să-și cumpere o apă într-un aeroport dintr-o capitală europeană.
Când autobuzele au tras, în sfârșit, în fața aeroportului, din nou aceeași îmbulzeală parcă încurajată de angajații aeroportului. Dau să mă sui în autobuz cu cele două valize și cu un rucsac, dar imediat mă dau doi pași în spate: autobuzul e deja plin ochi, cu oameni efectiv strânși unul în celălalt, ghemuiți printre bagaje, să încapă cât mai mulți. Productivitate maximă.
O doamnă îmbracată în costum de protecție mă îndeamnă cu gentilețe:
- Haideți, haideți, nu mai stați, înaintați, vă rog!
Mă uit la ea, mă uit la autobuzul plin, mă uit la costumul ei de protecție și parcă tare îmi pare rău că nu am și eu unul, să mă lăfăi în mulțimea aceea de oameni veniți din temuta „zonă roșie”, deci cu un risc foarte mare de a fi infectați.
- Păi, știți, autobuzul e cam plin și chiar nu am loc să intru cu cele două valize și să mai mă țin și de bară.
Îi văd ochii rostogolindu-se posac pe sub costum:
- De parcă e după cum vrem! E după cum trebuie, după cum cere legea!
- Însă, îi spun eu, tocmai legea îmi permite să mă protejez pe mine și să îi protejez și pe alții.
Așa că refuz politicos oferta tentantă de a mă autostrivi printre bagaje și călători și mă pun pe așteptat al doilea autobuz. Care se umple oricum la fel de repede.
Și astfel am pornit spre centrul de carantină, despre care știam doar că ar fi un hotel undeva prin Ștefan cel Mare. Oamenii îndesați unii în ceilalți strănută, alții tușesc, câte unul începe să facă haz (de necaz). Sigur, ce mai conta, tot am fost în același avion, apoi ne-am bulucit cu toții în aeroport, tot la același centru de carantină ajungem, mai contează acum că suntem la 5 centimetri unul de fața celuilalt? Mai contează că strănutam direct în fața celui de lângă?
Ajungem în Ștefan cel Mare. Stăm pe loc vreo douăzeci de minute, fără să știm de ce. Apoi o luăm spre Colentina, pe urmă ajungem din nou în centrul orașului, imediat trecem pe lângă Aeroportul Băneasa. Hmm, ceva nu e în regulă. De ce ne întoarcem spre Otopeni? Ah, desigur, au greșit adresa. În loc să ducă zecile de oameni din autobuz în izolare la hotelul aflat la cinci minute de aeroport, ne-am plimbat întâi o oră și jumătate prin București. Probabil așa, o ultimă aroganță înainte de carantina de 14 zile. Sau probabil doar o lipsă crasă de organizare.
În sfârșit, ajungem la hotel. Ușile autobuzului însă nu se deschid. Trece un sfert de oră. Trec douăzeci de minute. Oamenii își ies din fire, încep să țipe, să bată în geam, cineva dă un șut ușii autobuzului, doar-doar s-ar deschide. Câțiva își aprind chiar țigări și fumează nestingheriți la geam. Au trecut două ore de când autoritățile ne-au înghesuit într-un autobuz care ne-a purtat prin București, pentru a ne întoarce aproape de unde am plecat. Poate ar fi fost nostim dacă n-am fi fost în plină pandemie cauzată de un virus extrem de contagios.
În fine, când ușile se deschid, ne bucurăm de aerul rece de afară ca de o binecuvântare. Primim fiecare cartela de la camera noastră, ni se spune că din momentul în care intrăm nu vom mai avea voie să o părăsim pentru 14 zile, însă nimeni nu spune nimic despre mâncare, apă, îngrijiri medicale. Toți vor să scape de noi cât mai repede, prea le-am stat pe cap câteva ore. „Nu puteau să rămână în Franța?! Ce le-a trebuit?!”
Urc valizele de 30, respectiv 11 kilograme pe scări, pentru că liftul nu funcționează. E ok, îmi zic, și-așa nu mă voi mai mișca timp de două săptămâni. Bine că nu am camera la etajul 4, ca doamna mai în vârstă care abia își târșâie valiza. Mă ofer să ajut, dar nu și nu. Ca și mine, vrea să profite de ultima activitate fizică din următoarele 14 zile.
Ajung în cameră și sunt surprins plăcut. Camera e spațioasă și foarte curată, am internet, televizor, în fine, toate condițiile pentru o carantină decentă. Bun, parcă experiențele negative încep să se șteargă deja din minte. Aproape mi-e rușine că statul român, așa sărac cum este, e nevoit să dea atâția bani să mă pună în carantină.
Nemâncat de nouă ore și fără să fi băut apă de vreo șase, aștept să primim cina și o sticlă cu apă. Nu că aș sta la mila statului, însă, închiși între patru pereți, suntem incapabili de a ne procura mâncare sau apă de unii singuri încă de când am aterizat în țară. Un sentiment foarte straniu pentru cineva născut în democrație. Trece ora 7, trece și ora 8. Simt cum mi se face aproape rău de foame. Sun la recepție, de unde mi se spune că cineva deja împarte mâncare și că probabil voi primi un pachet în doar câteva minute în fața ușii. Mai trec 30 de minute, nimic. Sun din nou. Niciun răspuns. Insist și, până la urmă, o voce politicoasă îmi răspunde:
- Ah, probabil v-a luat cineva mâncarea din fața ușii. Nu vă faceți griji, se grăbesc colegii și veți primi imediat un alt pachet și apă.
Sora mea, din Germania, îmi scrie încontinuu, întrebându-mă dacă am primit mâncarea. Nu și nu si nu. Se enervează și sună și ea la recepție. Se face 9 jumătate. Din nou, pentru a șasea sau a șaptea oară, îmi încerc norocul la telefon. Aceeași voce politicoasă răspunde, apoi, după ce îi spun numărul camerei, mă pasează imediat unui domn, care nici nu se prezintă, nici nu spune în ce calitate îmi vorbește. Mă ia de sus, așa cum le place „autorităților” să vorbească:
- M-a sunat sora dumneavoastră să-mi spună ce student eminent sunteți și cum ne permitem noi să vă ținem nemâncat și nebăut timp de atâtea ore și că aveți nu știu ce probleme medicale. V-au spus deja colegele să aveți răbdare. Și ce probleme medicale aveți, mă rog?
Wow, îmi zic, ce amestec de ironie, enervare, plictis și rea-voință. Încerc, însă, să rămân policitos:
- Păi, sora mea e îngrijorată pentru că mă știe complet singur aici în carantină și am avut deja două episoade de miocardită virală, deci cu virusul ăsta nu e de joacă pentru mine. Iar faptul că sunt ținut fără apă de mai bine de opt ore nu ajută.
Atunci domnul alege altă strategie:
- Poate ați văzut totuși câte scări sunt în hotelul ăsta. Colegii mei urcă acum cu baxurile de apă pe scări, poate dura o vreme.
- Sigur că am văzut, îi răspund. Mi-am urcat valizele pe scări, din moment ce liftul nu funcționează. Îmi închipui cât de greu e să duci o sticlă de apă.
Scopul carantinei este tocmai de a stopa răspândirea bolii, deci a te mișca rapid și eficient este vital. Prima zi de carantină, probabil cea mai importantă, având în vedere riscul de contaminare de dinaintea izolării complete, a fost un eșec total. Sper, totuși, că am fost doar un caz singular, un fel de experiment prin care autoritățile să învețe cum să gestioneze această criză care ia proporții.
În timp ce îmi spune, cu emfază și plictiseală, că ei își fac datoria cât pot de bine, având în vedere că sunt peste 100 de persoane în hotel, îmi primesc și cina, și sticla cu apă. Pare că o zi foarte lungă se va termina în curând. Mâncarea e rece, dar ce mai contează. Măcar o zi mai supraviețuiesc în carantină.
Mă întreb, cu groază, ce se va întâmpla dacă una dintre persoanele carantinate se va simți rău, ce se va întâmpla dacă va manifesta simptomele COVID-19? În cât timp va veni cineva să ofere asistență? Patru ore? Cinci? Și mă gândesc, în același timp, cât de dramatic au crescut șansele ca o parte dintre cei veniți cu același zbor de la Paris să se fi infectat ori în îmbulzeala de la aeroport, ori în timp ce am fost plimbați degeaba două ore prin București. Scopul carantinei este tocmai de a stopa răspândirea bolii, deci a te mișca rapid și eficient este vital. Prima zi de carantină, probabil cea mai importantă, având în vedere riscul de contaminare de dinaintea izolării complete, a fost un eșec total. Sper, totuși, că am fost doar un caz singular, un fel de experiment prin care autoritățile să învețe cum să gestioneze această criză care ia proporții.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar autoritatile romane au avut grija sa anuleze tot ce incercasem eu si insotitorii de bord (care au fost preocupati de siguranta calatorilor ) sa facem.
Toti calatorii din avion au fost condusi intr-o sala unde , pe patru mese trebuiau sa completeze formularele ce trebuiau predate la intrarea in tara. Va dati seama ca atunci cand 170-180 de oameni incerca sa completeze formularele pentru a putea iesi din aeroport nu putea fi vorba de a pastra distanta de 1,5m intre ei.
Mentionez ca nici un functionar al aeroportului, al politiei de frontiera sau alt reprezentant al statului roman nu a incercat sa ghidezi calatorii macar ca intr-un magazin unde nu sunt lasati multi oameni sa intre in acelasi timp.Si ca lucrurile sa mearga si mai bine, cand am ajuns in sala unde, in fata functionarilor politiei de frontiera, trebuia sa prezentam formularele si pasapoartele, au venit calatorii unui alt zbor care aveau completate formularele in avion.In acea sala s-au aflat la un moment dat calatorii din doua avioane, mai ales ca la functionarii politiei de frontiera se zabovea ceva timp, acestia trebuind sa introduca in calculator datele de pe formularele calatorilor.
Daca unii dintre functionarii statului roman vor proceda in continuare asa, toate eforturile celorlalti cetateni de a combate raspandirea coronavirusului nu vor avea mari sorti de izbanda.
Părerea mea, mai mulți ar trebui să facă plângeri. Or să-i doară la bască de ce se publică intr-o fițuică online. Ăștia nu știu decât de bici. Ceea ce ar trebui, vreo cateva pe spinare (figurativ), niște amenzi, poate destituiri. Altfel nu se învață minte.
E foarte bine sa fim exigenti, dar exigenta ar trebui sa inceapa cu noi insine.
E si un fapt pozitiv in acest articol, pe care-l salut: intentia marturisita cu care a fost scris, acela de a-i avertiza pe cei ce-ar vrea sa revina. Bravo, speriati-i! Nu va cred cand spuneti ca n-o faceti pentru a va plange, dar daca unii vor decide sa ramana unde sunt citindu-va, eu sunt OK.