D. este o fetiță de 11 ani care urăște rochițele. Suferința prea multă pe care a îndurat-o mult prea devreme i-a răpit candoarea și i-a ascuns drăgălășenia în spatele unei expresii mereu încruntate. Până la 10 ani, D. a trecut prin trei centre de plasament, iar în astfel de locuri nu poți supraviețui decât în pantaloni. Pentru că așa ai văzut la cei trei frați ai tăi, nu cu mult mai mari decât tine. Îți ții părul lung prins într-o coadă ca să treci drept băiat și ești tot timpul pregătită pentru o nouă confruntare.
În cel mai bun caz, totul se termină cu un schimb de înjurături. Le-ai învățat ca să pari mai dură, dar te ajută și să eliberezi un sentiment despre care abia mai târziu afli că are un nume: FURIE. Și uneori îți trece prin minte că poate și mama ta a simțit același lucru când a plecat. Și poate că nu o să ai niciodată ocazia să o întrebi de ce a făcut-o, dar ești suficient de mare încât să-ți dai seama că tu ai rămas. În grija altcuiva.
D. a ajuns într-un Sat SOS în februarie anul trecut, cu câteva săptămâni înainte de ziua ei de naștere. Viața ei de până atunci și a fraților ei a încăput în numai câțiva saci. Nu vorbea cu nimeni. Nimic neobișnuit la un copil care ajunge în casele de tip familial dintr-un Sat SOS.
Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui copil
În prezent, SOS Satele Copiilor poate primi doar minori care au cel puțin 7 ani. Legea care în trecut permitea preluarea lor de la 3 ani sau chiar mai devreme s-a schimbat. Astăzi, în Satele SOS ajung mulți copii de 8-9 ani sau chiar mai mari, care nu au fost niciodată la școală, care nu știu, nu vor sau nu pot să vorbească din cauza blocajelor emoționale provocate de traumele trăite în familie. Și mai ales, care au trecut deja prin câteva centre de plasament. Iar acesta „este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui copil, pentru că experiența nu e deloc ușoară”, așa cum este caracterizată de oamenii care îi întâmpină pe acești copii în Satele SOS.
Separarea copiilor de familie este o decizie care se ia doar în ultimă instanță, în cazul în care sunt semnalate probleme extrem de grave, astfel că traumele copiilor sunt majore. SOS Statele Copiilor lucrează în parteneriat cu Direcțiile de Protecție a Copilului, care referă cazurile unde este nevoie de plasament pe termen mediu și lung. Între răspunsul SOS și intrarea propriu-zisă a copilului în program pot trece câteva luni bune. Mai puține, dacă decizia este luată de Comisia de Protecția Copilului din cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, și mai multe multe dacă este necesară o hotărâre judecătorească.
„Media de ședere a unui copil în Sat este de 12 ani, iar cei care în trecut au venit la câteva luni au stat și 18 ani. Dar acesta nu este un aspect deloc lăudabil pentru o țară sănătoasă. Acest plasament ar trebui să fie pe o perioadă limitată, iar familia să aibă posibilitatea să se reașeze. La modul ideal, copiii ar trebui reintegrați în familie. Din păcate, aceste cazuri sunt foarte-foarte puține”, spune Diana Podaru, director general SOS Satele Copiilor.
Și tocmai pentru că reluarea legăturilor cu familia și reîntoarcerea acasă sunt puțin probabile, SOS preia, de obicei, frați. Este un principiu care creează premisele menținerii unei legături de sânge, atât de necesare unor copii dezrădăcinați.
În prezent sunt în jur de 150 de copii și tineri în cele patru programe SOS din București, Cisnădie, Bacău și Brașov. În cei 30 de ani de activitate ai ONG-ului, peste 500 de copii au fost îngrijiți în casele din tip familial, iar peste 90% dintre ei au reușit să-și construiască o viață, găsindu-și un loc de muncă, având o locuință și propriile familii.
„O să mă bați? Mă bați?”
În primele luni la SOS, D. avea același răspuns atunci când i se cerea să facă ceva: „De ce trebuie să fac asta? Și dacă nu o să fac, ce o să faci? O să mă bați? Mă bați?”
Copiii care ajung în Satele SOS, deși sunt încântați de spațiu, inițial sunt speriați. Nu știu ce înseamnă să respecți reguli, mănâncă cocoțați pe masă sau ascund mâncarea în buzunare, de teamă că a doua zi nu vor mai avea. Apoi, când încep să se simtă în siguranță, încep să testeze limitele și să dea glas suferinței. Sau formă, prin comportamente problematice.
Tulburarea de atașament în momentul despărțirii de familie este atât de mare încât este nevoie de mult sprijin și de intervenții susținute. Pentru asta, în jurul fiecărui copil, se creează un întreg ecosistem psihopedagogic, în care rolul cel mai important îl joacă mama SOS.
Mama socială are în grijă 5-6 copii alături de care stă 24 de ore din 24 și este ajutată de o asistentă familială. Locuiesc într-o casă și au dinamica obișnuită a oricărei familii. Le gătește, fac împreună prăjituri și curățenie, îi ajută la teme, merge și vorbește cu învățătoarea când sunt probleme la școală, ies în oraș, fac vizite și primesc musafiri. De sărbători, mamele mai vechi din SOS sunt vizitate de copiii pe care i-au îngrijit și care acum au devenit părinți. Uneori pregătesc mâncarea împreună cu mama, exact cum făceau când erau mici, și se așază cu toții la masă, alături de copiii care le-au luat locul.
Când ajung la liceu, copiii se mută din casa mamei SOS în comunitatea de tineri. Trăiesc în apartamente împreună cu alți adolescenți și duc o viață semi-independentă, supravegheați de psihopedagogi. Aici învață să gestioneze un buget, să aibă grijă de o casă, sunt ajutați să-și descopere înclinațiile, pentru a vedea în ce măsură se pot îndrepta spre o meserie sau spre o facultate, învață cum să se prezinte la un interviu de angajare, practic tot ce este nevoie pentru a duce o viață pe cont propriu.
La 18 ani ies din program, dar SOS rămâne alături de ei și îi sprijină inclusiv financiar, dacă situația o impune, până la 21 de ani. Sprijinul este redus treptat pe parcursul celor 3 ani. Un model pe care organizația internațională SOS Satele Copiilor, care în prezent activează în peste 130 de țări și regiuni din întreaga lume, l-a aplicat și pentru sucursala din România, care din 2020 se autosusține cu ajutorul companiilor și persoanelor fizice care aleg să finanțeze prin donații programele pe care le derulează.
Dacă vrei să o susții pe D. și toți ceilalți copii și tineri îngrijiți de SOS Satele Copiilor o poți face printr-un SMS cu textul MAMA la 8864 sau prin parteneriatele corporate.
Viața după Crăciun
Crăciunul trecut, D. și-a petrecut trei zile în brațele mamei Ana, fără să zică aproape nimic. Venise într-o vizită prelungită, ca să se hotărască dacă se mută în casa ei, așa cum propusese chiar ea. Stătea împreună cu cei trei frații și un alt băiat, în prima casă SOS care funcționează în sistem de ture de 12 ore. Dar a văzut-o pe Ana și s-a apropiat de ea și de celelalte fete pe care le crește.
Ana este absolventă de ASE și se autodeclară „un șoarece de bibliotecă”. Spațiul pe care cărțile îl ocupă în casa ei este mare, iar cele șase fete pe care le crește au program de lectură în fiecare zi. Pentru D., care a decis să se mute la ea, a făcut un plan de recuperare a anilor în care a mers la școală, dar unde a fost „tolerată”. Așa cum li se întâmplă de obicei copiilor instituționalizați sau „căminiștilor”, cum sunt apostrofați de colegii de clasă.
Nu poți face înmulțiri și împărțiri în clasa a III-a fără să știi adunări și scăderi cu trecere peste ordin. Obiectivul de a învăța alfabetul a fost atins și de aici poate merge mai departe. Pentru că D. are o motivație foarte puternică: pasiunea pentru fotbal. Și nu a fost una pasageră, cum se întâmplă în cazul celor mai mulți copii. Seriozitatea și dedicarea de care a dat dovadă la antrenamente l-au convins pe administratorul Satului în care stă să-i facă ei cadoul pe care îl face în mod tradițional de Crăciun, unui copil SOS, din banii lui. Și a primit adidașii de fotbal la care visa. Și pe care și i-a luat singură de pe raft.
Pe terenul de fotbal este ca un pitbull, spune antrenorul ei. E mică, dar îi pune la pământ pe toți. Și toți o iubesc, deopotrivă copii și părinți. D. nu este singurul copil din Sat care merge la fotbal. Acesta a fost „leacul” și pentru alți copii, moneda de schimb pentru a merge și a da tot ce pot și la școală. Pe alții îi motivează alte pasiuni care au fost descoperite și încurajate.
„Singura șansă să rupi cercul vulnerabilității este educația”
„Dacă acești copii nu ar merge la școală, cu siguranță că și copiii lor ar avea nevoie de același tip de servicii pe care noi le oferim. Singura șansă să rupi cercul vulnerabilității este educația”, spune Diana Podaru.
Pentru că pe lângă îngrijirea de tip familial pe care o oferă în Sate și comunități de tineri, SOS derulează programe de prevenire a separării copiilor de familie, iar principala cale de atingere a acestui obiectiv este educația. După 30 de ani de activitate, SOS numără peste 1.300 de familii asistate și peste 4.500 de copii sprijiniți să rămână alături de părinți.
Intervenția se face, de obicei, în comunități unde sunt multe familii vulnerabile pentru ca impactul să fie cât mai mare. De multe ori, copiii nici măcar nu au certificate de naștere, iar aceasta este prima măsură luată pentru a beneficia de asistență medicală și de alocație. Apoi, părinții sunt înscriși la școală, în cadrul programului „A doua șansă”, pentru a crea premisele găsirii unui loc de muncă, iar copiii merg într-o formă de învățământ adecvată vârstei. Familia primește consiliere, iar copiii sunt susținuți să participe la diverse activități și primesc sprijin material și financiar pentru a merge la școală.
O altă măsură a succesului
De multe ori măsurăm simplist succesul unui copil, pe baza unor etichete: ce note are, a luat sau nu bacalaureatul, la ce facultate a intrat. Dar aceste criterii nu funcționează, de exemplu, în cazul unui copil care până la 12 ani nu a fost la școală și pentru care un succes ar fi să învețe tabla înmulțirii.
Cum se măsoară succesul unei fete care a crescut într-un Sat SOS și care la 17-18 ani a devenit mamă? Într-o familie obișnuită asta înseamnă ratare. Într-o familie SOS, faptul că o mamă foarte tânără nu-și abandonează copilul și reușește să-l crească este un succes. Și poate mai mare decât al copilului nostru care este student.
Printre copiii care au crescut în Satele SOS în cei 30 de ani se numără și medici, profesori, veterinari, IT-iști, dar și mecanici și tinichigii auto, electricieni, vânzători, muncitori în construcții și încărcători-descărcători.
Succesul în SOS se măsoară în numărul de pași pe care i-ai făcut de acolo de unde ai fost găsit și ruperea lanțului dramelor și traumelor familiei din care ai fost luat.
Pentru D. un succes ar fi să accepte să poate o rochiță sau măcar o rochie. Și dacă ar fi singurul, ar fi suficient.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ba cred că adevăratul succes ar fi ca etern înapoiata Românie să evolueze și să o accepte pe D. așa cum este și așa cum preferă să se îmbrace. Este cazul să intrăm în rândul lumii europene și să renunțăm la teoria retrogradă a rolurilor de gen și implicit și la concepția retrogradă și sexistă că, din moment ce e fată, D. ar trebui musai să poarte rochițe!