Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Copiii noștri sunt mai liberi

Copil liber

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Ne plimbam într-o seară, Toma de 11 ani și cu mine, prin Herăstrău. De când ne-am mutat chiar lângă parc, ne place să facem un tur de lac pe trotinetă și să vorbim despre orice, la sfârșitul multor zile grele, la școală sau la muncă. Nu știu despre ce vorbeam, dar Toma a fost primul care a observat – ce beznă e în seara asta în parc!

În ultimii ani, Herăstrăul a îmbătrânit mult și urât. Aleea din jurul lacului se apleacă periculos spre apă. La fiecare furtună, mai cad câțiva copaci. Anul ăsta, coșurile de gunoi au dat pe dinafară în fiecare weekend și s-au împrăștiat pe mulți metri pătrați în jur. Nici becurile nu o duc prea bine, și știam deja, după atâtea ture de parc, unde sunt zonele întunecoase. Dar așa beznă nu mai văzuserăm.

Eu am remarcat scurt situația și m-am întors la conversația noastră. Dar Toma nu s-a lăsat așa ușor. Indignarea lui creștea pe măsură ce mai depășeam un stâlp, și încă unul, inutili în întuneric. Vorbea tare:

- Măi, dar nu se poate, ăsta e cel mai mare parc din tot orașul, aici e capitala unei țări europene. Nu e posibil să vedem pe unde mergem doar din 200 în 200 de metri, și asta fiindcă vine lumină de peste gardul câte unui teren de tenis. Trebuie să facem ceva!

- Ce să facem, Toma, nu avem ce face la ora asta. Hai să ne vedem de ale noastre, e seară, ne relaxăm, hai să lăsăm plângerile despre oraș pentru timpul zilei.

Să vă zic ceva despre mine. De zece ani, am fondat și conduc Fundația Comunitară București, o organizație care susține calitatea vieții în oraș, alături de alte 19 surori în România și peste 2.000 peste tot prin lume. Facem asta strângând bani din comunitate și apoi finanțând proiecte pentru oraș. În acești zece ani, am finanțat mai mult de 600 de proiecte mari și mici, de la grădini în fața blocului la Parcul Natural Văcărești, de la aerlive.ro la programe de pregătire în caz de cutremur.

În acești zece ani, am cunoscut sute de oameni cu idei pentru oraș, care își dau din timpul și energia lor, oameni care protestează și oameni care construiesc, pentru un oraș mai bun cu noi toți. 

Toma a crescut alături de munca de la fundație. A auzit despre prețul măștilor și aparatelor de respirat și despre distribuția de pachete cu mâncare în pandemie, a vizitat multe evenimente în cartiere, a înotat și a strâns bani la Swimathon, evenimentul nostru de strângere de fonduri prin înot. Ni s-a părut important să audă despre momentele importante ale acestei țări, a fost cu noi la proteste și a vot. Și de fiecare dată când am fost în alte orașe ne-am uitat la cum funcționează și ce putem folosi și noi pentru ca Bucureștiul să fie un oraș mai bun.

Așa că Toma înțelege, uneori chiar mai bine ca mine, că e important să nu renunți. Nu s-a lăsat convins să renunțe ușor la problema luminilor stricate din Herăstrău. Întâi s-a gândit să sune la 112, dar l-am convins că acela e un număr pentru urgențe și nu îl putem ocupa cu alte lucruri.

- Atunci hai să căutăm cine se ocupă de parc și să îi sunăm pe ei. Dacă nu, să le scriem un mesaj!

Când ne-am întors acasă, am căutat împreună toate instituțiile care au în grijă parcul Herăstrău. Primăria Capitalei, primarul Capitalei, ALPAB, Compania Municipală Iluminat Public. Toată lumea a primit același mesaj:

Copiii noștri vor fi liberi

Buna seara,

As vrea sa fac o plangere despre intunericul din Herastrau.

Azi la ora 7:00 mergeam In parcul Herastrau, si in mai multe zone, pe sute de metri, niciun stalp de iluminat nu era functional. Am trecut pe langa 30 de stalpi si nici unul nu era functional, singura lumina era de la becuri private, altfel ar fi fost bezna absolut completa. Mi se pare absolut revoltator ca in cel mai popular parc din sectorul 1 sa nu fie lumina, nici nu ar fi greu sa schimbati becurile, doar 30 de becuri si gata. Nu sunt fericit in legatura cu asta.

În următoarea lună, Toma a primit mai multe mesaje, inclusiv de la Primarul General, care l-a asigurat că problema se rezolvă. Și de la ALPAB, care se scuza, într-un limbaj de lemn, pe un document printat, semnat de patru persoane, ștampilat, scanat, că periodic schimbă becurile și periodic se strică.

Becurile au fost schimbate. Și periodic se strică, pentru că acest oraș deocamdată funcționează mai mult cu peticeli, decât cu schimbări structurale. Deocamdată.

Dar nu despre becuri e vorba aici. Ci despre copii liberi, care au crescut într-o lume în care au putut să vadă ce înseamnă o viață bună în oraș, și care știu să o ceară și să o obțină, mai bine decât noi.

Acum 31 de ani, doi post-adolescenți au ridicat la Revoluție o pancartă pe care scriau – Copiii noștri vor fi liberi. Noi suntem copiii lor. Progresul e evident, Bucureștiul de azi nu mai e Bucureștiul din 1990, dar tot nu e orașul pe care îl visăm. Copiii noștri au acum șansa să progreseze spre libertate.

Aveam aproape vârsta lui Toma când mama mea a năvălit în casă, mai fericită decât o văzusem în mulți ani, strigând: Ceaușescu a fugit! Aveam aproape vârsta lui Toma în primii ani ai tranziției, când visam doar să câștig la loterie ca să îmi pot cumpăra mai multă ciocolată. Aveam aproape vârsta lui Toma când am călătorit prima dată în afara granițelor, la Podul de flori de peste Prut.

La 11 ani, Toma călătorește cu avionul de când se știe, vorbește fluent engleză cu oricine, în orice țară am fi, studiază educație socio-emoțională la școală, visează să învețe Biologie Marină la o facultate la ocean, investește la bursă. Și cere primarului lui, și tuturor instituțiilor responsabile, să schimbe becurile stricate din parcul lui preferat.

Și înainte să ne simțim victime, pentru că noi nu suntem așa liberi precum copiii noștri, merită să ne felicităm pentru că i-am crescut în acest fel. Înainte să ne pară rău că Bucureștiul nu va fi Viena în timpul vieții noastre, merită să facem ceva ca orașul să fie cu un pas mai bun.

O scrisoare la primărie. Grădina din fața blocului alături de vecini. O petiție despre calitatea aerului. Vot odată la patru ani. Donații la organizațiile care chiar fac ceva pentru oraș. Conversații “de oameni mari” în preajma copiilor noștri, ca să știe cum arată lumea în care s-au născut.

Și încrederea că, de fiecare dată când facem ceva cu mâna noastră, și nu mai așteptăm să vină alții să ne rezolve problemele, suntem cu un pas înainte spre libertate.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu stiu cum se vede de la dumneavoastra, de la mine singura libertate pe care am dobandit-o este sa plec afara. Cat despre avansul acesta; EL nu poate fi decat relativ la alte orase, tari. Degeaba alerg sa il prind pe cel din fata mea, daca distanta catre cel din fata mea se tot mareste.
    • Like 1


Îți recomandăm