Sari la continut

De patru ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește patru ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Copilul tău nu este un Mini-Tu, venit să îți împlinească așteptările

Inotatoare

(Foto: Guliver/Getty Images)

De abia aștept să crească Ana și să facem lecții împreună, îmi spuneam acum câțiva ani buni. Anei în schimb i-a plăcut mereu să își facă lecțiile singură.

O să o învăț să se „aranjeze” și o să îi cumpăr cele mai frumoase rochițe, îmi spuneam când Ana avem vreo 7-8 ani. Însă Anei îi plac pantalonii. Scurți, lungi, de toate felurile, dar spune un ”nu” categoric fustelor și rochiilor.

Ana era foarte bună la înot. A făcut trei ani de performanță. Chin de-a dreptul statul o zi întreagă la concursuri. O să fie din ce în ce mai bună, îmi ziceam. Poate că va fi o înotătoare renumită. Antrenorii spuneau și ei la fel. Însă, într-o zi, Ana a spus: ”Dar eu de ce mă mai duc la înot? Că știu să înot, am luat și trei medalii. Și chiar nu îmi place deloc înghesuiala de la concursuri.” Și uite așa s-a dus și visul ăsta al meu.

Mi-am imaginat mereu momentele de seara, mamă-fiică, timp în care amândouă citim din cartea preferată. Dar, surpriză, Anei nu îi place să citească. Deocamdată, sper.

În schimb, filmăm împreună pentru vlog-ul ei, ne plimbăm cu penny board-ul, mergem la kickboxing, cutreierăm prin lume, facem exerciții de public speaking și alte chestii pe care nu mi le-am imaginat vreodată. Și toate, chiar dacă diferite de așteptările mele, îmi umplu sufletul de bucurie și mă conectează cu adevărat cu ceea ce este ea, fiica mea. Așa cum este ea, nu așa cum mi-am imaginat eu că va fi.

Atunci când devenim părinți, cu toții avem așteptări. De la culoarea ochilor copilului nostru și cu cine va semăna, până la ce temperament va avea, ce îi va plăcea, ce școli va face și așa mai departe.. . Este greu să ne detașăm de așteptări. Să ne dăm un pas în spate și să privim cu adevărat la El, copilul nostru, așa cum este el în realitate. Să ne detașăm de ceea ce vrem noi și să privim la ceea ce vrea el cu adevărat. Să lăsăm controlul deoparte și să nu ne mai proiectăm visele noastre neîmplinite asupra lor. Să conștientizăm că, oricât de tare ne-ar durea și oricum ne-am fi imaginat noi, copilul nostru nu este ceea ce vrem noi, ci este ceea ce este. Să îl lăsăm să își găsească propriul drum, oricare ar fi acel drum. Să acceptăm și să cinstim ceea ce este. Așa cum este. După cum spune Anita Moorjani ”Iubește-ti copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ce ai vrea să fie.”

Ne-ar ajuta în schimb să ne întrebăm, de fiecare dată când copilul nostru trezește în noi o emoție puternică, pe ce rană emoțională a noastră apasă de fapt. Pentru că, da, este vorba despre rănile noastre cele mai vechi și mai adânci. Despre toleranța noastră la durere. Despre cât putem noi suporta. Este vorba DOAR despre noi, părinții. Clipa aceea în care copilul nostru ”ne face de rușine” sau nu ne respectă, sau zice nu la absolut tot, aceea este clipa vindecătoare. Tot ceea ce este necesar să facem este, în loc să ne enervăm și să arătăm cu degetul spre el, să ne oprim ne uităm în interiorul nostru. Pentru că acolo sunt răspunsurile. Câteodată poate trebuie să săpăm mai adânc după ele, dar ele există în noi.

Astăzi, când Ana are 11 ani și jumătate, am momente în interacțiunile cu ea când mă schimb la față. Și ea mă cunoaște.

- Te-ai supărat pe mine, nu?!

- Nu. Se pare însă că ai atins o coardă sensibilă în interiorul meu. Este vorba despre mine, nu despre tine, îi spun. Nu m-am supărat pe tine. Știi cum este?! Precum întrerupătorul de la lustră. Cineva apasă pe el și face lustra să se aprindă. Așa suntem și noi, oamenii, i-am explicat. Ceva din exterior declanșează altceva în interior. Plăcut sau neplăcut. Ei, acolo în locul ăla din interiorul nostru este ceva ce are nevoie de clarificare sau de rezolvare, îi spun. 

Conștientizarea faptului că, fiecare moment împreună cu copilul nostru este o întâlnire specială, unică, și că, deși ne ținem de mână, fiecare dintre noi merge pe drumul lui, este primul pas pe care îl putem face pentru a construi o relație minunată, aici și acum, cu cel care este Copilul nostru.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Alex Mag check icon
    Pentru Victor66. De ce a spart instrumentul? De colțul frigiderului. Glumesc.
    Într-un creuzet al civilizației, pe care au lăsat urme pe rând, quatrocento, primul observator astronomic din Europa de Est, prima academie de drept din România (1780), cea mai mare orchestra simfonica dirijata de fratele lui Haydn, care a lansat doi dintre marii oameni de cultura a doua națiuni Mihai Eminescu si Ady Endre, in care noi copii evoluam fericiți intr-un amalgam ritual ortodox, catolic, protestant, mozaic, bucurându-ne de festivismul strălucitor al evenimentelor in care ne simțeam eroii principali, citind flamanzi QvoVadis Domine sau Am fost medic la Auschwitz, in respectul instinctual al aproapelui tău consecința a îngăduinței calculate a oamenilor maturi, nici azi nu mi-as dori a afla acest răspuns. A fost, este si va fi momentul intim al prietenului meu.
    • Like 0
  • "Să îl lăsăm să își găsească propriul drum, oricare ar fi acel drum."
    Oricare? Bun, rău, nu contează? Părintele nu îndrumă, nu corectează, nu ajuta copilul sa se descopere, doar face "un pas înapoi" si rămâne observator pasiv? Nu îi place să citească, nu îi plac concursurile de înot, nu îi plac rochiile, ne spuneți dumneavoastră. Acceptati toate refuzurile? Nu încercați nimic, cunoștințele dumneavoastră de "parentimg" nu va furnizează nicio soluție constructivă?
    • Like 2
  • Raul check icon
    "Dar, surpriză, Anei nu îi place să citească." --- nu-i nicio "surpriza". Ana e doar un copil normal, eventual un viitor adult mediocru, care, cu toate eforturile parintilor, nu poate depasi nivelul pe care natura i l-a oferit. Prea multi parinti isi forteaza copiii sa faca niste lucruri care pur si simplu nu sunt de ei. Mai pe romaneste, nu-i ajuta mintea. N-ar trebui deloc fortati, n-ar trebui ca parintii sa se mire ca nu citesc sau nu invata. Trebuie doar plasati in locul pe care societatea il are pentru ei.
    • Like 1
  • Alex Mag check icon
    O întâmplare din tinerețe a determinat vocația copiilor nostri. In cercul ns. de prieteni era ceva natural ca absolvenții facultăților sa faca cinste cu un dicționar romano-polonez (Wiborova) mai mult ca o ocazie sa ne reamintim de zilele fericite ale copilăriei. Una dintre acestea mi-a rămas întipărita din cauza deznodământului. D-ul. X absolvent magna cum laude al unei facultati de tehnologie avansata in acea vreme chiar si in occident, ne-a reunit la o partida de Monopolis udata de mama sa cu un strop vișinata asortata cu mult sifon. In bucuria revederii, depanând amintirile fabuloase in care d-ul. X cu o lipsa totala de aptitudini fizice la fotbal, lua curbele in linie dreapta, ca portar se ferea de minge, ca atacant se împiedica in minge, intervine mama sa rugându-l sa ne cânte ceva la vioara pe care a chinuit-o zilnic timp de cel puțin 10 ani (știuți de mine) uitându-se cu jind la noi pe fereastra cum mergeam cu lobda sub braț la fotbal, după cel semnalizasem in prealabil cu fluieratul lui Thiery La Fronde. Cum era de așteptat d-ul. X, eminamente docil parental, a deschis cutia, a acordat vioara cu un ritual exersat, a dat cu sacâz arcușul si cea ce a urmat a depășit limitele unei ficțiuni domestice când d-ul. X a dat cu prețiosul instrument de coltul unui frigider cutie care era alimentat cu gheața pe care o aducea in fiecare zi pe o platforma de către un căruțaș. Depășit de eveniment, lipsit de experiența vieții, atunci am reținut jenat numai ieșirea neobișnuita pentru educația prietenului meu, dar mai târziu când cei 3 copii ai noștri au decis sa-si urmeze chemarea vocaționala nu le-am impus nimic, iar profesional deși din familie puteau moșteni profesia comuna de inginer constructor, acum sunt fericiți fiecare in profesia aleasa: unul profesor de istorie a artei, unul IT-ist si unul inginer automobile, așa ca ipotetic „drâmba” moștenita a scăpat întreaga.
    • Like 0
    • @ Alex Mag
      Victor66 check icon
      De ce si-a spart instrumentul?
      • Like 0
  • :)
    Dacă-mi permiteți: „Conștientizarea faptului că [...] este primul pas pe care îl putem face pentru a construi o relație minunată, aici și acum, cu cel care este Copilul nostru.”
    Vedeți, deja porniți cu o așteptare de la această relație. Desigur, poate ieși totul în final așa cum sperați dvs. Nu cred însă că trebuie tragedizat dacă iese altfel:

    "Children begin by loving their parents; as they grow older, they judge them; sometimes they forgive them."

    Oscar Wilde
    • Like 1
  • Corina check icon
    Frumos! O atitudine care cere curaj și deschidere permanent. Așa ar trebui să fie viața, ca să fie autentică, nu e vorba doar de relația cu copilul în unicitatea lui.
    • Like 0


Îți recomandăm

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult