(Foto: Guliver/Getty Images)
De abia aștept să crească Ana și să facem lecții împreună, îmi spuneam acum câțiva ani buni. Anei în schimb i-a plăcut mereu să își facă lecțiile singură.
O să o învăț să se „aranjeze” și o să îi cumpăr cele mai frumoase rochițe, îmi spuneam când Ana avem vreo 7-8 ani. Însă Anei îi plac pantalonii. Scurți, lungi, de toate felurile, dar spune un ”nu” categoric fustelor și rochiilor.
Ana era foarte bună la înot. A făcut trei ani de performanță. Chin de-a dreptul statul o zi întreagă la concursuri. O să fie din ce în ce mai bună, îmi ziceam. Poate că va fi o înotătoare renumită. Antrenorii spuneau și ei la fel. Însă, într-o zi, Ana a spus: ”Dar eu de ce mă mai duc la înot? Că știu să înot, am luat și trei medalii. Și chiar nu îmi place deloc înghesuiala de la concursuri.” Și uite așa s-a dus și visul ăsta al meu.
Mi-am imaginat mereu momentele de seara, mamă-fiică, timp în care amândouă citim din cartea preferată. Dar, surpriză, Anei nu îi place să citească. Deocamdată, sper.
În schimb, filmăm împreună pentru vlog-ul ei, ne plimbăm cu penny board-ul, mergem la kickboxing, cutreierăm prin lume, facem exerciții de public speaking și alte chestii pe care nu mi le-am imaginat vreodată. Și toate, chiar dacă diferite de așteptările mele, îmi umplu sufletul de bucurie și mă conectează cu adevărat cu ceea ce este ea, fiica mea. Așa cum este ea, nu așa cum mi-am imaginat eu că va fi.
Atunci când devenim părinți, cu toții avem așteptări. De la culoarea ochilor copilului nostru și cu cine va semăna, până la ce temperament va avea, ce îi va plăcea, ce școli va face și așa mai departe.. . Este greu să ne detașăm de așteptări. Să ne dăm un pas în spate și să privim cu adevărat la El, copilul nostru, așa cum este el în realitate. Să ne detașăm de ceea ce vrem noi și să privim la ceea ce vrea el cu adevărat. Să lăsăm controlul deoparte și să nu ne mai proiectăm visele noastre neîmplinite asupra lor. Să conștientizăm că, oricât de tare ne-ar durea și oricum ne-am fi imaginat noi, copilul nostru nu este ceea ce vrem noi, ci este ceea ce este. Să îl lăsăm să își găsească propriul drum, oricare ar fi acel drum. Să acceptăm și să cinstim ceea ce este. Așa cum este. După cum spune Anita Moorjani ”Iubește-ti copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ce ai vrea să fie.”
Ne-ar ajuta în schimb să ne întrebăm, de fiecare dată când copilul nostru trezește în noi o emoție puternică, pe ce rană emoțională a noastră apasă de fapt. Pentru că, da, este vorba despre rănile noastre cele mai vechi și mai adânci. Despre toleranța noastră la durere. Despre cât putem noi suporta. Este vorba DOAR despre noi, părinții. Clipa aceea în care copilul nostru ”ne face de rușine” sau nu ne respectă, sau zice nu la absolut tot, aceea este clipa vindecătoare. Tot ceea ce este necesar să facem este, în loc să ne enervăm și să arătăm cu degetul spre el, să ne oprim ne uităm în interiorul nostru. Pentru că acolo sunt răspunsurile. Câteodată poate trebuie să săpăm mai adânc după ele, dar ele există în noi.
Astăzi, când Ana are 11 ani și jumătate, am momente în interacțiunile cu ea când mă schimb la față. Și ea mă cunoaște.
- Te-ai supărat pe mine, nu?!
- Nu. Se pare însă că ai atins o coardă sensibilă în interiorul meu. Este vorba despre mine, nu despre tine, îi spun. Nu m-am supărat pe tine. Știi cum este?! Precum întrerupătorul de la lustră. Cineva apasă pe el și face lustra să se aprindă. Așa suntem și noi, oamenii, i-am explicat. Ceva din exterior declanșează altceva în interior. Plăcut sau neplăcut. Ei, acolo în locul ăla din interiorul nostru este ceva ce are nevoie de clarificare sau de rezolvare, îi spun.
Conștientizarea faptului că, fiecare moment împreună cu copilul nostru este o întâlnire specială, unică, și că, deși ne ținem de mână, fiecare dintre noi merge pe drumul lui, este primul pas pe care îl putem face pentru a construi o relație minunată, aici și acum, cu cel care este Copilul nostru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Într-un creuzet al civilizației, pe care au lăsat urme pe rând, quatrocento, primul observator astronomic din Europa de Est, prima academie de drept din România (1780), cea mai mare orchestra simfonica dirijata de fratele lui Haydn, care a lansat doi dintre marii oameni de cultura a doua națiuni Mihai Eminescu si Ady Endre, in care noi copii evoluam fericiți intr-un amalgam ritual ortodox, catolic, protestant, mozaic, bucurându-ne de festivismul strălucitor al evenimentelor in care ne simțeam eroii principali, citind flamanzi QvoVadis Domine sau Am fost medic la Auschwitz, in respectul instinctual al aproapelui tău consecința a îngăduinței calculate a oamenilor maturi, nici azi nu mi-as dori a afla acest răspuns. A fost, este si va fi momentul intim al prietenului meu.
Oricare? Bun, rău, nu contează? Părintele nu îndrumă, nu corectează, nu ajuta copilul sa se descopere, doar face "un pas înapoi" si rămâne observator pasiv? Nu îi place să citească, nu îi plac concursurile de înot, nu îi plac rochiile, ne spuneți dumneavoastră. Acceptati toate refuzurile? Nu încercați nimic, cunoștințele dumneavoastră de "parentimg" nu va furnizează nicio soluție constructivă?
Dacă-mi permiteți: „Conștientizarea faptului că [...] este primul pas pe care îl putem face pentru a construi o relație minunată, aici și acum, cu cel care este Copilul nostru.”
Vedeți, deja porniți cu o așteptare de la această relație. Desigur, poate ieși totul în final așa cum sperați dvs. Nu cred însă că trebuie tragedizat dacă iese altfel:
"Children begin by loving their parents; as they grow older, they judge them; sometimes they forgive them."
Oscar Wilde