(Foto Guliver/Getty Images)
- La hotelul unde stăteam o doamnă finisa mereu ceea ce picta copilul meu. Altfel, erau doar mâzgălituri. Știți, anul trecut am fost în Bulgaria în vacanță. La hotelul unde stăteam era o domnișoară care făcea ateliere de pictură cu copiii, îmi povestea o doamnă în timp ce fetița ei, de vreo 3-4 anișori, picta de zor la o inimioară din ceramică.
Avea extrem de multă răbdare pentru un copilaș de doar 3-4 ani. Picta inimioara de vreo 10 minute. Mai punea un pic de roșu, un pic de roz, mai dădea un strat peste, încă unul, doar-doar să nu termine.
- În Bulgaria, Irina a pictat tot felul de figurine. Și după ce le picta - vă imaginați că mai mult le mâzgălea - domnișoara de la hotel era atât de drăguță, încât ne spunea de fiecare dată: „Le puteți lăsa aici să le finisez eu și le luați mai târziu.” Nu știu cum făcea, dar atât de frumoase erau când le luam! Era foarte talentată, a continuat doamna. Vă dați seama că, așa cum erau mâzgălite de cea mică, le-am fi aruncat la gunoi.
- Noi nu facem asta, i-am spus indignată. Nu finisăm lucrările copiilor.
Adică, cum să le arunce la gunoi?! Să le ia, să se bucure copila de ceea ce a făcut, așa cum a putut și a știut la vârsta ei, și le arunce, habar n-am, peste o lună, două, nouă, un an, cândva!
- Ah, nu, nu spuneam să faceți și dumneavoastră asta. Vă povesteam doar! a spus doamna, simțind probabil acel ceva dezaprobator în vocea mea.
- Știți, am continuat eu, ca să înțeleagă de unde venea indignarea, este foarte important pentru un copil să vadă că ceea ce a desenat, a pictat, a modelat, a creat, este apreciat. La 3-4 ani, doar dacă nu are vreo genă de artist, un copil va mâzgăli. Va desena o chestie indescifrabilă pentru noi adulții, și va veni să ne arate, mândru, ce dinozaur sau te miri ce altceva a desenat el. Atunci când, de fiecare dată când el creează ceva noi venim și finisăm, sau, și mai rău, transformăm în totalitate ce a făcut el, nu facem altceva decât să îi transmitem că nu a făcut bine. Că nu este suficient de bun. Fetița dvs stă de un sfert de oră și pictează la o inimioară. Încet și cu grijă... Și ar mai sta, mie așa mi se pare! Pentru vârsta ei, are foarte multă răbdare și se vede că îi place foarte mult ceea ce face, i-am spus. Dumneavoastră cum v-ați simți dacă de fiecare dată când pictați aș veni eu și aș mai ajusta câte ceva?!
A zâmbit. Cea mică a terminat de pictat inimioara, i-am pus-o în punguță, nefinisată de mine și am rămas pe gânduri.
Avem mereu pretenții de la copiii noștri. La 2 ani, la 3 ani, la 7 ani, la 10 ani, la 18 ani. Mereu. Avem de fapt așteptări. Să fie într-un anume fel. Să facă lucrurile într-un anume fel. Și de cele mai multe ori, copiii, în loc să ne îndeplinească așteptările, ne scot la iveală cele mai adânci răni emoționale pe care le avem noi, părinții. Ca să ne „rezolvăm” pe noi. Este nevoie doar să ne oprim și să ne întrebăm ce trezește în noi comportamentul copilului nostru. Ce inseamnă pentru mine, ca părinte, faptul că „operele de artă” ale copilului meu sunt doar mâzgălituri și în loc să îl validez simt nevoia să „finisez”?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.