Cornel Ilie: „Cea mai mare demonstrație de forță este că poți accepta că și tu, ca bărbat, poți să plângi”

Foto: Cristina Oltean

Numele lui Cornel Ilie se leagă de Ziua Dorului de 7 ani încoace. El a inventat-o și-ar dori-o chiar zi națională. Anul acesta a lansat „Dorul are multe forme”, clip în care am apărut și eu la invitația lui Cornel. Nu mă așteptam și a fost o onoarea pentru mine să fiu într-o așa companie diversă și faină, alături de oameni cunoscuți și apreciați…

De 7 ani Ziua Dorului a devenit prilej de recunoaștere a emoțiilor noastre, de gânduri trimise către cei care sunt sau nu mai sunt în viețile noastre. Și Cornel Ilie are dreptate: de ce să nu existe oficial Ziua Dorului? Poate va reuși să legifereze asta, cine știe, el oricum spune că va insista cu acest concept, pentru că speră ca într-o bună zi copiii lui să se bucure împreună cu toată lumea de o zi inventată de tatăl lor.

Nu te lași cu Ziua Dorului. A devenit un brand sau chiar ții la ziua asta?

Eu aș fi vrut să devină un brand, dar nu am știut cum să-l transform în așa ceva… Are un potențial uriaș, văd cum reacționează oamenii de 7 ani încoace, de când tot insist:). De fiecare dată, în fiecare 13 mai, se depășește tot ce îmi propun eu în ziua aia. Sunt surprins că, pe lângă oamenii și „bulele” noastre care postează în social media despre asta, ca un obicei, deja, văd reacții frumoase de la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării, sau chiar de la Biserica Ortodoxă Română.

Dar știi ceva? Dacă ar fi devenit un brand, poate că nu ar fi funcționat așa de puternic. Mi-am propus să devină o zi în care să ne gândim la noi, că despre asta este vorba. Să ajungi să te întrebi: oare mie de ce mi-e dor? Plecând de la întrebarea asta poți afla multe lucruri despre tine, pentru că dorul, în general, este legat de lucruri frumoase. Dorul nu poate fi ceva rău.

Anul ăsta ți-a fost dor de ceva anume?

Mie în fiecare zi mi-e dor de ceva sau cineva. Blestemul acestei emoții este să o trăiești zilnic, chiar de câteva ori pe zi, și nu neapărat legat de un singur aspect. Pot fi oameni de care să-ți fie dor, sau momente, sau felul în care arătai cândva, poate fi orice, că oamenii sunt diferiți și au diverse doruri. Oricum lumea se schimbă și se transformă un pic bizar- aș zice- în ultima vreme. Poate și de aceea insist că oamenii trebuie ascultați, au nevoie de asta…

Cum ți-a venit ideea cu dorul?

Atunci când voiam să fac o campanie pentru a lansa „Fă-mi cu mâna”

Aveam nevoie de o idee pentru clipul piesei, când am realizat că în ea este vorba despre… dor. Și m-am întrebat oare de ce nu există și Ziua dorului? Că sunt de toate, te miri ce și pentru ce, dar Ziua dorului, nu. În primii doi ani am și luptat pentru a fi declarată zi oficială, dar nu mi-a reușit, nu e simplu, eu singur nu pot face asta:). Ca dovadă că nu ne-am ocupat așa de mult în a o transforma într-un brand sau o mișcare care să ne aducă nouă ceva:). Ba chiar aș zice că oamenii nici nu se mai știu așa de bine de la cine a început și nici nu am încercat să bag asta pe gâtul oamenilor, sau să strig tare „noi, noi, noi”…

Apoi?

Api am lansat încă o piesă „Mi-e dor de tine” în 2019 și anul acesta, „Dorul are multe forme”. Ultimul este chiar ușor contrastant cu esența dorului, e vorba despre o bântuire mai degrabă, pentru că uneori dorurile sunt și ca niște mici fantome pe care le ținem pe lângă noi. Oamenii cară după ei și multe emoții care nu-i ajută, că și dorul ăsta nu e util mereu..

Tu cari vreo greutate? Care este aceea?

În momentul ăsta este dorul de părinți… Mama s-a dus în 1996, dar tata s-a stins acum un an…

Și dacă bărbații și-ar accepta emoțiile și le-ar exprima în fața femeilor, ar fi mult mai bine și cred că ar fi și luați mai în serios. Pentru că asta este problema de azi, că bărbații nu sunt luați în serios! Ei tot timpul pozează mereu în niște lei, când de fapt nu e chiar așa…

Ai rămas orfan la 45 de ani…

Da! Știi? Ăsta a și fost gândul meu, și anume că a venit și pentru mine vremea când pot spune că sunt orfan. Apoi însă mi-am dat seama că și copiilor mei li se va întâmpla asta și m-a durut faptul că și ei vor trece prin așa ceva cândva… Va fi foarte greu pentru ei, mai ales că au o copilărie fericită și de obicei când e așa, și durerea pierderii părinților este și mai mare

Ce fel de tată ești?

Extrem de implicat, dedicat și jucăuș. Mă joc cu ei în toate felurile, și cu Zara care are 7 ani, și cu Cezar la cei 3 ani ai săi. Pentru Zara, cel puțin vreau să fac foarte grea viața fiecărui băiat care va dori să fie cu ea, standardul ei trebuie să fie foarte înalt.

Cum faci asta?

Fiind eu un model pentru ea. Vreau să fiu un tată atent, delicat, un tată care să ridice mult standardele alegerilor ei viitoare în materie de băieți.

Se redefinește azi pe rețelele sociale bărbăția în toate felurile. De la bărbatul super potent financiar până la cel macho și deloc implicat în viața de familie.

Eu ți-am spus că lumea a luat-o puțin razna…

De fapt, cum ai defini tu un bărbat? Sau bărbăția?

Un exemplu de bărbăție pe care nu l-am mai văzut demult manifestat este să poți accepta că și tu, ca bărbat, poți să plângi. Asta mi se pare o dovadă de forță: să accepți că poți să plângi, că ești vulnerabil, că te emoționează lucruri.

Că nu trebuie să am păr pe piept ca să nu plâng! Puterea este atunci când recunoști, fie că ești bărbat sau femeie, că nu ești în cea mai bună perioadă a vieții tale, să accepți momentul în care te afli. Și dacă bărbații și-ar accepta emoțiile și le-ar exprima în fața femeilor, ar fi mult mai bine și cred că ar fi și luați mai în serios. Pentru că asta este problema de azi, că bărbații nu sunt luați în serios! Ei tot timpul pozează mereu în niște lei, când de fapt nu e chiar așa…

E foarte greu ca acasă să fii cumva și pe stradă altfel. Obosește mult acest joc.

Dar de ce să fii așa? Asta pleacă de la neacceptarea unor sentimente pe care le ai în tine. Eu cred că de mic ar trebuie să învățăm, chiar și la școală, că este minunat să ne acceptăm emoțiile. De ce învățăm totul despre corp, dar nu învățăm și despre suflet sau despre emoții?

Ce fac când sunt supărat, ce fac când cineva mă refuză, ce fac când sunt hărțuit? Ce faci când trăiești lucrurile astea? Că mai des ești rănit emoțional decât fizic, mai des cineva îți spune o vorbă urâtă decât îți dă cu bâta în cap. Și dacă am învăța de mici ce să facem, poate am reuși, ca adulți, să nu răsfrângem toată „poluarea” emoțională asupra celor de lângă noi…

Ce te-a impresionat de curând?

Solidaritatea românilor de la începutul acestui război… Mai aveam puține speranțe legate de umanitatea noastră, și de cât de buni suntem noi, ca popor. Începusem să am mari dubii, dar când am văzut ce oameni frumoși sunt în jur, mi-au dat lacrimile, oameni care au făcut miracole de o zi, miracole aparent mici.

Și mi-am zis, uite nu este nevoie ca unii oameni să fie trecuți în cărți, sau calendare, sau liturghii ca să fie sfinți. Îngerii și sfinții sunt cei care fac minunile în liniște…

Cum te-a afectat, dacă te-a afectat pandemia?

Eu am avut șansa ca în perioada aceea să stau într-o casă, în pădure, lângă un lac… Nu am deschis televizorul prea des, eram eu cu un pian și cu un cățel. Nu am simțit presiunea, dar am simțit lipsa întâlnirilor cu prietenii, cu publicul. Și atunci am făcut o formulă acustică de doi, eu la pian și Gabi la chitară și am mers prin țară și în pandemie.

Am vrut, la un moment dat, să facem un turneu de sufragerii. Dar nu am reușit să ajungem decât într-o singură sufragerie a unui cuplu unde am cântat. Am luat pianul în lift și asta a fost. Le-am adus și un chef care le-a gătit o cină romantică. Ne-au ascultat la ei în sufragerie și de acolo mi-a venit ideea cu turneul prin sufragerii.

Extraordinar?

Păi da, nu este așa? Nu acolo cântăm noi prima dată în fața părinților sau prietenilor? Nu în sufragerie? Așa că am înregistrat un album acustic care se numește „Numai la doi”. L-am înregistrat în sufragerie, sunt eu cu Gabi și albumul este pe toate canalele de streaming acum. Se aude și piciorul pe pedală, se aude și emoția noastră, se aude tot. Și mi s-a părut o idee foarte bună, pentru că fiecare artist pleacă dintr-o sufragerie, nu? Sufrageria este prima scenă…

Ce femeie se bucură de toate astea din tine?

Zara, fetița mea:)

Dacă nu mi-aș fi pierdut timpul bucurându-mă intens, poate l-aș fi folosit să fac lucruri, să fiu mai pragmatic, mai eficient.

Vei strânge piesele din zilele dorului într-un album?

Sperăm. Dar pe de altă parte am putea face un album cu piesele noastre, dar și ale altor artiști care de Ziua dorului își pun și ei piesele lor. Noi vrem să fim doar locomotiva care să declanșeze în oameni ceva, să aprindă scânteia aceea care aprinde drumul spre suflet… Pentru că ulterior, peste câțiva ani, o să ne facă și nouă bine. Știi povestea cu aripa fluturelui care bate aici și are efect tocmai în China…:)

Cum ești la 46 de ani? Te vezi altfel față de acum 10 ani, de exemplu?

Mă văd la fel ca la 30, ca la 20… Eu nu văd mari schimbări. Simt că voi fi la fel de curios și la fel de jucăuș și la 60, și la 70 de ani. Voi fi la fel de curios și atunci ca acum. De fapt, acesta este motorul fiecărui artist: curiozitatea. Și mai e ceva: bucuria.

Eu, dacă mă bucur de ceva, mă bucur ca un copil și pierd mult timp cu bucuria aceea… Dacă nu m-aș fi bucurat mereu și cu adevărat de niște lucruri, probabil că aș fi avut timp să fiu mai pragmatic și mai eficient. Dar nu-mi pare rău deloc. Mă fericește mai mult pierderea asta de timp bucurându-mă, decât să stau cu stres. Dacă nu faci cu bucurie, mai bine nu faci.

Ai vrea să trăiești mult?

Aș vrea să trăiesc intens. Cam tot ce fac acum, fac mai ales pentru copiii mei, cu gândul la ei și, dacă vreau să trăiesc mai mult, e pentru ei. Și tot pentru ei insist cu sărbătoarea asta, pentru că atunci când vor fi mari vor fi mândri de faptul că lumea sărbătorește ceva ce a inventat tatăl lor…

Asta va rămâne mai mult decât orice cântec. Și sper ca lor să li se întâmple ceva atât de fantastic de 13 mai, de Ziua dorului, încât să se gândească la mine. De fapt, gândul ăsta mi-a venit acum 7 ani. Stătea, uite, de vis a vis de unde stăm noi acum. Eram la o terasă când am realizat că am nevoie de o Zi a dorului și, m-am gândit atunci, dacă eu am nevoie de asta, atunci poate că orice om simte la fel. Așa că ziua asta vreau să rămână moștenire pentru copiii mei de care să se bucure însă toată lumea.

Foto: Cristina Oltean

Citește mai multe pe cristinastanciulescu.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp