Corupția mică din Rusia a atins forme pe care ne este aproape imposibil să ni le imaginăm în România. Experiențe personale

Foto: Natalia Kolesnikova/ AFP/ Profimedia

Așa cum am scris în unele articole anterioare, corupția este o mare problemă în Rusia. O problemă care are efecte mult mai devastatoare decât în România. Această problemă generalizată este principala cauză care face ca cetățenii Rusiei - țara cu cea mai mare suprafață și cu cele mai bogate resurse primare din lume - au un nivel de trai mediu mai scăzut decât cel din România, de exemplu. Corupția este responsabilă pentru rata absolut înfiorătoare a criminalității și pentru performanțele militare foarte scăzute în războiul din Ucraina. 

Corupția, inclusiv cea cotidiană, numită generic „mică” a atins forme pe care nu numai că nu le întâlnim în România, dar pe care ne este aproape imposibil să ni le imaginăm.

Repet, regimul Putin, pentru a nu leza opinia publică occidentală, a oferit o imagine bună, „exportabilă”, a impus un anumit grad de disciplină și a ascuns acest tip de corupție „sub preș”, astfel încât este greu vizibilă în locurile frecventate de către turiștii occidentali: Sankt Petersburg, în special Ermitaj, Moscova, pe lângă Balșoi Teatr sau Galeriile Tetryakov. Pentru a intra în contact cu un asemenea tip de corupție trebuie să intrați în, ca să folosesc un termen consacrat astăzi, Rusia profundă, în zone necirculate de străini, izolate, în „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, unde nu ajung aproape niciodată cetățeni occidentali. Marea majoritate a cetățenilor ex-sovietici (cu excepția balticilor) este obișnuită cu acest tip de manifestări și le primește cu resemnare.

Voi relata câteva experiențe trăite în spațiul ex-sovietic, fără a cădea în ispita generalizării pripite și fără a avea pretenția unei validări științifice cantitative.

Într-una din ultimele călătorii în spațiul ex-sovietic, evident înainte de momentul februarie 2022, am ajuns în orășelul Vovceansk din estul Ucrainei, cu circa 17.000 de locuitori, din regiunea Harkov, la circa 5 km de frontiera rusă. De acolo am luat un tren local, similar unui tren regio de la noi (numit înainte și personal) până în orașul rusesc Șebekino, cu circa 44.000 locuitori, de cealaltă parte a frontierei. Trenul era plin de ruși, ucraineni și chiar beloruși, majoritatea practicau micul trafic de frontieră. Eram, se pare, singura persoană din tren de altă nație. La frontieră, control, evident. Ucrainenii ne-au lăsat să trecem destul de repede și fără probleme. Rușii au începu un control foarte minuțios. Când a ajuns la mine, plutonierul de grăniceri rus s-a uitat câteva secunde mirat la pașaport, l-a răsfoit cu dexteritatea unui bătrân cartofor suferind de Parkinson (evident, viza era în regulă) și, cu un gest de Van Damme bolnav de Covid m-a izbit cu el în piept, urlând:

- Tradiția!

- ???

- Pune-i 5 sau 10 dolari în pașaport; mi-a spus un moș de lângă mine, bineînțeles în rusă, de parcă era de la sine înțeles că toată lumea, indiferent de nație, trebuie să știe rusește.

Deși îmi „fac temele” înainte de a călători într-o țară, de data asta am fost luat prin surprindere și i-am răspuns ca prostu’ moșului că nu am dolari, ci doar euro. Între timp, am observat că ceilalți călători (era un singur compartiment în tot vagonul) terminaseră de făcut o chetă la care nu m-au chemat să particip, fiind străin.

Fiecare vagon al trenului avea un „naș” propriu, un însoțitor de vagon numit provodnik. Acesta avea teoretic și grijă de curățenie și punea cărbune pe foc într-o cămăruță la capătul vagonului, la o centrală sau un boiler pentru încălzire și ca sursă de apă fierbinte dacă voiai să îți prepari singur un ceai. Pentru a economisi timpul de după terminarea cursei, provodnik-ul a făcut repede o curățenie supeficială în WC și apoi a încuiat ușa cu circa o jumătate de oră înainte de a ajunge la destinație. Dacă aveai o nevoie urgentă... aveai nevoie urgentă și de câteva zeci de ruble. Indignat de situație am hotărât să aștept până ajungem la gară, că oricum nu mai era mult. La gară, omul de la WC-ul public m-a mirosit imediat că sunt străin și a pornit negocierile în forță, spunându-mi că toaleta e plină și nu mai sunt locuri, deși se vedea că „instituția” era goală. Era o veritabilă „taxă de protecție” pe care, obligat de împrejurări, am fost nevoit să o plătesc.

În multe gări rusești există o inițiativă bună, o komnata otdîha (cameră de odihnă) o imitație jalnică a unui hostel european, cu o mare cameră comună. Am considerat șpaga cerută prea mare (m-am gandit că, de banii ăia, găsesc o cameră într-un hotel adevărat), dar la singurul hotel din oraș mi s-a afirmat răspicat și repetat că nu sunt camere libere. Colateral, ideea de booking părea să fie total străină acelor locuri.

Rușii mai au o inițiativă bună, dar aplicată... rusește. Seara târziu, cam după ce circulația trenurilor se rărește semnificativ, aduc pe liniile necirculate din gară vagoane de dormit, clasa I, clasa II și cușetă și închiriază locuri în ele pentru dormit peste noapte. Nu pare a fi idealul de a petrece noaptea, dar, din lipsă de alternativă... Spre mirarea mea extremă, într-o țară în care balanța cerere/ofertă este puternic dezechilibrată la cvasitotalitatea produselor și serviciilor (în limbaj cotidian cererea este mult mai mare decât oferta) erau suficiente locuri libere, coada avea o lungime rezonabilă și, wow!, nu mi s-a cerut șpagă. Prea târziu mi-am dat seama că această inițiativă era un adevărat instrument de tortură, deosebit de sofisticat, la adresa bieților călători. „Ziua hotelieră” începea la ora 24.00 sau 00.00 și se termina la ora 05.00. Bineînțeles provodnik-ul te evacua cu jumătate de oră mai devreme. Iar faptul că era interzis să folosești toaleta din vagon (lucru oarecum firesc) și toateta gării era la 2-300 metri distanță și, pe fondul excesului de zel al provodnik-ului (faza cu cărbunii) erai evacuat la 04.30 dimineață la minus 30 de grade din interiorul compartimentului unde erau plus 30 de grade, dar deja nu mai are importanță.

Printre distracțiile locale (pe fondul lipsei cvasitotale a posibilității de a face plăți cu cardul) se numără și necesitatea de a mitui un operator al unei case de schimb valutar pentru că, atunci când observă că ești străin, brusc nu are ruble.

Lucrurile astea se întâmplă când ești „mic și al nimănui” Pentru afaceri sau lucruri serioase, pentru orice activitate care implică sume de bani peste medie, îți trebuie un protector local, un krîșa, care este evident un silovki (fost sau actual membru al serviciilor secrete sau alte structuri militarizate - armată, poliție etc. - membru sau șef local al mafiei în Rusia). Odată ce ai plătit taxa de protecție, toți acești mici profitori nu te mai deranjează de frică.

Grupurile de turiști occidentali, din categoria turism de 5 stele+ care vizitează Rusia și dincolo de afara ”rezervațiile” Sankt Petersbug și Moscova, o fac apelând la serviciile unei agenții de turism locale. Taxa către krîșa plătită în alte situații cu teancuri de bani este înlocuită cu o poliță de asigurare „pentru situații neprevăzute” Turiștii nici nu știu de obicei amănuntele astea. Eventual se pot mira că o excursie în Rusia poate fi mai scumpă decât o excursie echivalentă ca durată și condiții într-o zonă din Occident.

Și o asemenea țară are pretenția să cucerească Europa și să ne impună sistemul ei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp