Un jurnalist cu vechi state profesionale, preocupat de economie, m-a sunat să-mi reproşeze că în comentariul meu de joi – intitulat „Până unde pot băncile şi clienţii să întindă coarda creditării” –, am avut grijă să alcătuiesc un tablou complet al comportamentului vicios al clienţilor, dar că tabloul viciilor băncilor ar fi incomplet. I-am răspuns – şi reactualizez aici judecata – că m-am referit în exclusivitate la viciile din planul moralităţii. Nu însă şi la cele din planul legalităţii. Fiind important acum, cu deosebire, ca nici banca şi nici clientul să nu ajungă în stare de risc.
Astăzi, în materie de creditare, începem să înţelegem cât de necesar este ca, bancă şi client, în bună înţelegere, să analizeze cu sinceritatea până unde poate fi întinsă coarda creditării. Dintr-un motiv ce nu cere explicaţii sofisticate. O creştere puternică a creditării, în societatea noastră, ar fi nu doar în armonie cu spiritul vremii, ci şi cu nevoile economiei şi ale populaţiei. Plecând de la un indicator sintetic: intermedierea financiară. De la ponderea, deci, a creditării neguvernamentale (creditele date economiei reale şi populaţiei) în PIB. Pentru că acest indicator e la nivelul cel mai mic din Uniunea Europeană: 39 la sută. În numeroase ţări-membre, intermedierea financiară este de 100 la sută sau mai mare. Dincolo de graniţele UE, în Elveţia, nivelul e de 300 la sută. Prin urmare, creşterea este necesară. Populaţia, bunăoară, îndatorându-se la bănci, îşi va cumpăra mai multe case, terenuri, alte bunuri de folosinţă îndelungată. Câştigătoare va fi societatea, în ansamblul ei. Întâi şi întâi, fiindcă se vor înmulţi stocurile de case noi şi vor fi mai multe investiţii familiale într-o ţară în care ponderea investiţiilor unei familii medii, în totalul cheltuielilor, nu depăşeşte… 0,1 la sută.
Numai că împrumuturile bancare, ca şi salariile, nu pot creşte la întâmplare. Au nevoie de acoperire. Ţara, astăzi, are nevoie de o sursă solidă de creditare a economiei reale şi a populaţiei. Atât de solidă, încât să confere creditului mult râvnita sustenabilitate. Ceea ce ar însemna recâştigarea unei reale încrederi în viitor atât de către bănci, cât şi de către clienţii băncilor, fie companii, fie cercuri largi ale populaţiei.
Este în firea lucrurilor că băncile nu-şi pot permite să piardă bani acordând credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Ori să dea bani unor visători. O fi o bancă „magazin de bani“, cum le place multor pasionaţi de metafore să spună, dar e un magazin ultraspecializat şi ultrasofisticat, cu reguli tari. Banca nu este ca oricare alt magazin, unde stai la coadă, îţi vine rândul, ceri marfa, o plăteşti şi pleci. Aici poţi să ajungi la ghişeu, să soliciţi un credit, iar banca să nu ţi-l dea.
Sigur, este obligatoriu ca banca chiar să nu dea creditul dacă a făcut o analiză atentă şi a văzut că solicitantul nu are bonitatea cerută. Dar în aceeaşi măsură este obligatoriu ca şefii băncilor să nu refuze creditarea doar plecând de la simple suspiciuni de neîncredere, uneori cauzate de o analiză nu îndeajuns de profundă. Fiindcă mai ales acum, într-o etapă dominată de riscuri şi incertitudini, un NU e adeseori mai tentant decât un DA.
Acum se caută un drum nou al creditării. Negăsit încă. Până una-alta, creditarea continuă să fie un fenomen cu două feţe: una care râde şi alta care plânge.
După ce ţara noastră obţinuse, în anul 2000, acordul Uniunii Europene privind aderarea la 1 ianuarie 2007, vreo câteva zeci de mii de cetăţeni ai României la început, apoi câteva sute de mii, pe urmă câteva milioane au avut şansa să-şi procure bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Plătind, aşadar, cu bani câştigaţi din muncă, din afaceri, de la compatrioţii noştri călători prin lume ori din alte surse; şi cu bani de la bănci. Era faţa care râde. Epoca-lumină a creditării bancare.
Apoi a venit criza. Cu recesiune, cu şomaj, cu salarii tăiate şi cu pensii îngheţate. Creditarea şi-a arătat faţa care plânge. Au început să se adune restanţele la rambursare. O recesiune grea, care a durat doi ani şi trei luni, plus turbulenţele care au prelungit criza, au adus mulţi debitori în situaţia de a nu-şi putea achita datoriile. Venise plata luminii. Pentru multe familii – o plată usturătoare. Şi greul încă n-a trecut. Deşi suma creditelor restante scade, procesul e încă încărcat de riscuri.
Să tragem linie şi să adunăm. Şapte milioane de persoane au primit credite. Salariaţi ori pensionari. Cei mai mulţi plătesc cu regularitate, lună de lună. Aproape trei milioane, achitându-şi integral datoriile, şi-au lichidat conturile.
Doar câteva sute de mii, în momentul de faţă, înregistrează întârzieri la plată. Cum s-au acumulat aceste restanţe? Răspunsul ce pare a fi la îndemâna multor formatori (sau deformatori?) de opinii: „Din cauza exagerărilor în procesul de creditare. S-a sărit calul.” Adevărul este că se sare calul cu astfel de judecăţi. Iar acum, când creditul e acuzat public, trebuie să fie apărat.
Au fost şi sărituri peste cal. Au fost bănci care au dat bice „să vândă” cât mai multe credite; şi închideau ochii atunci când clienţii încercau să le înşele, grăbindu-se să îndosarieze actele lor atestând venituri închipuite. Nu s-a format însă, niciodată, o masă critică de astfel de ieşiri din rând. O masă critică a constituit-o acea parte a populaţiei care şi-a marcat dreptul să primească credite. Şi chiar le-a primit.
Au fost lăsate în urmă trei etape. O expansiune a creditării, între 2004 şi 2008. Apoi, în 2009 şi 2010, o restrângere semnificativă a creditării. A treia etapă, începând din 2011, de refacere a creditării, a înaintat pe fondul creşterii economice. Acum începe cea de-a patra etapă, menită să dezvolte, în societatea românească, un climat în care creditul să funcţioneze bine, corect, şi mai cu seamă să funcţioneze cu faţa la o masă mare a populaţiei, care să probeze că poate lua credite şi că poate garanta returnarea lor întocmai, într-o societate în schimbare de paradigmă economică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Populația, îndatorându-se la bănci, va fi sclavă. Punct.
Sa spunem ca aim o ideea geniala care-ti poate aduce un profit de bun simt dar nu ai fondurile necesare. Nu este nici o rusine sa imprumuti banii de la banca si sa partajezi beneficiul.
Sa presupunem ca stai cu chirie si platesti o suma de bani. Te imprumuti de la banca, cumperi o casa si platesti 20% in plus in fiecare luna. Sigur platesti dobanda la banca, 20% in plus pe luna este costisitor dar ai o casa. Gandeste-te cum va fi peste 25 de ani platind chirie sau platind pentru propria ta casa.
Am mai spus-o si o mai spun, banca poate fi cel mai bun prieten al tau.
Am avut amici care mi-au cerut o suma considerabila de bani. Le-am raspuns ca pot sa-i hranesc doua saptamani, sa le dau niste banuti sa se descurce cateva zile, suma ceruta nu le-am dat-o. Pentru sume mari exista sistemul bancar.
Vei fi sclav cand te vinzi pentru o mana de galbeni :-) Daca imprumuti bani sa te duci in concediu, daca imprumuti bani sa-ti permiti un lux de care nu ai nevoie, atunci da, devi sclav. Muncesti sa platesti datoriile pe care fara ajutorul bancii nu le-ai fi avut. Este important scopul pentru care imprumuti banii. Daca acei bani aduc beneficii atat tie cat si bancii nu este vorba de sclavagism.
Ideea e că dacă ai împrumutat bani de la bancă să cumperi o prorpietate sau bunuri de "folosință îndelungată" (care nu-ți aduc profit), situația devine cam așa:
Banca devine proprietar de fapt în locul tău, pe toată durata creditului.
Tu practic plăteșt banca apoi să-ți iei proprietatea înapoi.
Banca are ceva sigur în mână (garanția și ipoteca plus drepturile financiare stabilite prin contract), tu nu, pentru că nu ai nici un control și pentru că oricând veniturile tale pot să se oprească, cel puțin temporar, mai ales dacă ești salariat.
De asta ești sclav. Plătești (cu dobândă) pentru libertatea ta.
Un om care nu e legat de bănci este un om liber.