Până unde pot băncile şi clienţii să întindă coarda creditării

Un timp, începând din 2009, creditarea a bătut pasul pe loc. De ce? Un răspuns la îndemâna tuturor: „Din cauza crizei!” Răspunsul cel mai comod. Dar mai e şi un alt răspuns, mai apropiat de adevăr, legat de încredere. Pentru că şi creditorii – băncile! –, şi solicitanţii de credite – populaţia, companiile! –, au trecut şi printr-o gravă criză de încredere. Acum, când criza se stinge, şi băncile, şi companiile, şi populaţia au nevoie ca de aer de recâştigarea încrederii pierdute. Încrederea devine – pentru cine o poate impune şi o poate proba – activul cel mai de preţ.

Dacă, din masa mare de debitori ai băncilor, de peste 7 milioane, numai 340.000 s-au împrumutat pentru investiţii imobiliare, găsim aici explicaţia puterii de plată extrem de scăzute a societăţii noastre. Merită să consemnez însă, în contrapartidă, că oricât de restrânsă… creditarea pentru locuinţe a devenit o bună şcoală de educaţie economică. Creditul imobiliar arde etape, o tânără familie nu o mai ia „de la lingură”, cumpără mai întâi casa. De fapt, îşi începe viaţa cu viitorul. „Visul american” – se spune adesea. De ce nu, însă, visul european? Ori visul românesc? Oamenii iau credite, îşi cumpără case şi învaţă să ţină cont de timp, să acumuleze bonităţi, tocmai ca să-şi permită „răsfăţul” de a cumpăra casa visată. Asta e o cale, cea mai grea. Cealaltă cale e să te mulţumeşti cu ce ai, să renunţi la luptă. Fiecare e liber să aleagă. 

Accentul cade, acum, pe moralitate. E, într-un fel, o întoarcere în istorie. Ne vin, dintr-un trecut îndepărtat, lecţii memorabile despre rolul moralei în tranzacţiile cu mărfuri ori cu bani. Ne place să spunem că, în economia de piaţă, contractul ideal e o strângere de mână. Am citit, cândva, că negustorii arabi de blănuri din secolul al XIV-lea, care făceau comerţ în nordul Asiei, cu populaţiile din zona „Tărâmului Întunericului”, recurgeau deseori la înţelegeri tacite, al căror liant era morala. Localnicii lăsau marfa într-un loc ştiut, noaptea, apoi se retrăgeau pentru ca dimineaţă să vină cumpărătorii şi să aleagă. Dacă marfa nu fusese aleasă, era semn de refuz, aşa că urma ori o nouă ofertă, ori se renunţa la târg. Nimeni nu păcălea pe nimeni. Regula era încrederea. Din nefericire însă, în vremurile moderne, această expresie frumoasă, care bineînţeles este în esenţă una etică – contract încheiat prin strângere de mâini – a ieşit din uz. Acum, se impune să fie repusă pe rol. Pentru că dincolo de contractul de credit – scris, semnat, parafat, respectând normele de drept – viaţa ne-a învăţat cât de importantă este etica bancară. Sau cât de gravă poate să fie încălcarea normelor morale.

Când sunt încălcate norme de drept – prin fals în acte publice de exemplu – e infracţiune şi intervine legea. Simplu. Fără prea multe nuanţe. Când sunt încălcate însă normele morale, avem de-a face cu stări complexe de o mare diversitate. Bunăoară, compania „îşi ajută” angajatul mărindu-i salariul pentru trei – patru luni, îi dă o adeverinţă, totul e legal, iar după ce salariatul îşi ia creditul îi reduce salariul. Fără să ia în calcul riscul ca, la un moment dat, salariatul „ajutat” în acest fel să nu mai aibă cu ce plăti creditul şi să-şi piardă casa. O faţetă a imoralităţii – şi chiar a iresponsabilităţii faţă de viitorul lui şi al familiei – o arată cel ce solicită creditul şi aduce la bancă un astfel de act. Căci el primeşte salariul mărit câteva luni, îşi ia creditul şi apoi, ani la rând, se va lupta să-l plătească din salariul adevărat. Cum imoral este şi cel care dă creditul în astfel de condiţii. Banca are bani şi vrea să-i împrumute. La urma-urmei, e o chestiune de performanţă pentru un funcţionar bancar să dea cât mai multe credite. Dar el este obligat să respecte cu stricteţe normele de creditare din bancă. Iar aceste norme spun că atunci când ai de-a face cu o cerere de credit, trebuie să te uiţi ce venit net are solicitantul, din care să scazi facturile la telefoane, la întreţinerea locuinţei, la chirie, plus alte datorii. Inclusiv subzistenţa. Abia de la suma rezultată începe discuţia despre ce credit poate fi acordat. 

Bunăoară, compania „îşi ajută” angajatul mărindu-i salariul pentru trei – patru luni, îi dă o adeverinţă, totul e legal, iar după ce salariatul îşi ia creditul îi reduce salariul. Fără să ia în calcul riscul ca, la un moment dat, salariatul „ajutat” în acest fel să nu mai aibă cu ce plăti creditul şi să-şi piardă casa. O faţetă a imoralităţii – şi chiar a iresponsabilităţii faţă de viitorul lui şi al familiei – o arată cel ce solicită creditul şi aduce la bancă un astfel de act.

Dacă – în loc să-şi respecte obligaţiile şi să-l ajute pe solicitant să primească un credit care să nu-l împovăreze sau să nu-i acorde creditul, pentru că actele lui spun că n-ar putea să-l returneze – funcţionarul bancar închide ochii şi-i dă clientului cât cere… pune în stare de risc şi banca, şi clientul. Fără îndoială, banca e interesată să îi dea solicitantului un credit cât mai mare, să îl îndatoreze pe cât mai mult timp. Clientul, la rândul lui, este interesat să se îndatoreze pe mai mult timp şi să ia un credit cât mai mare, dacă vrea să îşi cumpere ceva, o casă, o maşină, un teren. Dacă n-are bonităţile necesare îi rămâne speranţa ca banca să închidă ochii.

Dar când clientul va intra în încetare de plată, banca nu va mai închide ochii. Va veni să-l execute… Şi cine, dacă nu banca – prin echipe specializate, formate din macroeconomişti, jurişti, sociologi, psihologi – are obligaţia să-i explice clientului, dacă el vrea un credit mai mare decât îl ţin curelele, la ce se înhamă. Sau dacă nu-i dă creditul, de ce nu i-l dă. Analizând, bancă şi client, cu sinceritate, până unde poate fi întinsă coarda creditării.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp