Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Croasantul din Paris Match

croissant - Foto: Getty Images

Foto: Getty Images

Pe unul dintre pereții chilerului de la Soveja, în Casa Mare, am tapetat spațiul de deasupra bibliotecii cu pagini din reviste. Asta acum 40 și mai bine de ani, înainte să cadă regimul. Și nu cu orice reviste, ci „Paris Match”, „Rahan”… Erau reviste franțuzești viu colorate, cu imagini frumoase, din altă lume, cu fotografii de calitate pe o hârtie care nu avea nimic a face cu ceea ce noi țineam în mâini la acea vreme: „Luminița, „Cutezătorii”, „Arici Pogonici” sau „Cinema”. Pentru a nu mai vorbi de ziarele tipărite pe hârtie apropiată de cea igienică. Iar cea igienică chiar nu se asemăna cu nimic…

Anul trecut am redescoperit, pe una din paginile fixate cu pioneze (de-acum ruginite), croasantul, cornul occidental. Ce minunăție! Ce dorințe spre altă lume îmi deschiseseră vederea acelui croasant frumos, crocant, rafinat în realizare, pe care ne gândeam noi că-l mănâncă dimineața cu ceai cei din Paris. Daaa, nu știam pe atunci nici de cappuccino, nici de caffe macchiato, scurtă sau milk shake. Pe astea le-am descoperit mult mai târziu, odată ajuns „dincolo”, acolo unde mă visasem stând în chilerul strâmt, răcoros, plin de cărți și miros de brad, de speranțe și aparate de developat. Lipisem pe geamurile ușii coli de hârtie violet-albastru - cele albe erau mofturi deja și nu prea se găseau -, ca să fac întuneric pentru a developa filmele și a face fotografii, pentru a citi în intimitate. Aveam un aparat de mărit și proiectat cehoslovac de la un văr, un bec roșu și scrisesem pe ușă „Aici nu se intră”. Extravaganță.

Era micul meu univers în care fotografiile și revistele din Occident erau parte din micile mele secrete. Plus Sandra (uitam), artistă la modă pe care o ascultam cu mai mult patos, pentru că auzisem noi că e căsătorită cu un timișorean, Michael Crețu…

Revistele mi le adusese o colegă al cărei tată era pilot de cursă lungă, adică unul dintre puținii români care ieșeau liber afară. Ce ne mai mirasem la școală, ce ne mai dădusem cu părerea despre fiecare imagine în parte, ascultând cu gurile căscate impresiile și noutățile traficate pe ascuns de pilot prin gura fiicei sale, colega noastră. Nu mai știu cum o convinsesem pe colegă să îmi dea mie revistele, dar le aveam și eram tare mândru cu ele. Ajunseseră la țară, în sătucul din vârful muntelui și le arătasem cu mândrie, răsfoind pagină cu pagină cu multă grijă, să nu se boțească hârtia lucioasă, „să nu se strice” fotografiile extraordinare, mărturie a unei alte civilizații. Iar una din aceste fotografii care ne impresionase fusese cea a croasantului. 

Cuvântul era nou, adus de colegă și auzit cu siguranță de la tatăl său, dar spus cu nonșalanța celei care-l aude mai des decât noi. Croissant era definiția acelei bunătăți din imagine, făcută cu măiestrie și nu a cornulețelor cu pudră și rahat de care eram sătui. Avea altceva acesta: de la numele exotic, francaise, la formă, la culoare, la atitudinea sa boemă. Visam și noi să stăm pe Champ Elisee la o masă, cu lumea care trecea și se uita la noi în farfurie și la croasantele rumenite, umflate, crescute armonios, elegant, cu acea patină lucioasă peste straturile de pastă subțire, străvezie aproape, pe care mamele noastre nu știau să o facă. Pasta aceea pe care o intuiam din imagine că era altceva, în straturi fine de foietaj - un alt cuvânt franțuzesc gastronomic -, era misterul stilului occidental, iar poza excelentă, semnul unei bunăstări și al unei evoluții în toate: gastronomie, fotografie, calitatea tiparului, calitatea oamenilor care consumau astfel de produse pe care le promovau elegant, dar cu forță, libertate. Pe când și unde și pe la noi?

Întrebarea era una retorică, spusă cu frică doar în spațiul restrâns al chilerului meu. Nici cu colegii nu ne permiteam prea multe la școală. Aici și doar aici, în chilerul îngust, visurile mele deveneau realitate pentru o secundă. Imaginația zbura odată cu literele și fotografiile revistelor acolo de unde veniseră. Dacă „Rahan” și aventurile sale ne făcuseră (pe mine și fratele meu) să ne atârnăm de liane prin pădurile locului, spre grija și disperarea părinților, așa cum personajul benzilor desenate o făcea în pădurile amazoniene ilustrate în paginile luxuriantei reviste, „Paris Match” era imaginea unei lumi reale la care noi puteam ajunge doar în imaginația noastră.

Croissantul din „Paris Match” se tipărise în mintea mea și, ori de câte ori avusesem ocazia dincolo de granițe, în Germania și Franța dar mai ales în Italia, la cotidienele „colazione” cu un croasant și cappuccino, imaginea aceea frumoasă din revistă se suprapunea celei din farfurie. „Iată, în sfârșit, am ajuns să văd aievea și să-l și mănânc pe acel croissant”, mi-am zis deseori.  

Astăzi, însă, cornulețele făcute de mama, pufoase, cu zahăr vanilat și rahat în mijloc, mai mici și mai puțin crocante, îmi dau seama că erau mult mai bune față de acestea care sunt goale la interior și, pe deasupra, aduse din starea de congelare la cea de corn crescut, mare, crocant și apetisant la vedere. Pentru că, așa cum îmi spunea un barman la Roma, mai întâi de toate mâncarea trebuie dorită și mâncată cu ochii. Văzând-o, trebuie să ți-o dorești. Or imaginea aceea promoțională care stă încă sus, pe peretele chilerului meu, nu e făcută decât pentru ademenirea și înșelarea simțurilor, a ochiului în primul rând, pentru a induce corpul cititorului, al posibilului client, s-o dorească. Capitalismul are această calitate sau artă extraordinară de a prezenta lucrurile, - chiar atunci când nu sunt de cea mai bună calitate -, frumos, apetisant, intrigant, incitant. Iar noi am devenit consumatori avizi de imagine, în toate formele ei.

Astăzi, mulți românii au emigrat sau avut ocazia și posibilitatea să iasă în afara granițelor. Mai mult, în anumite forme, capitalismul a ajuns și pe plaiurile noastre, influențându-ne și transformându-ne după chipul și asemănarea lui. Am devenit, în scurt timp, consumatori de croissante frumoase, dar goale, devoratori de formă fără fond. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cristi, a fost o bucurie sa descopăr ca scrii în "Republica" Nimeni nu ne poate lua visele. Ele pot ajunge sa se materializeze. Pot însă oferi și o alta perspectiva când se împlinesc. Tatăl meu era abonat la revista "Sinteza", editata de Abasada Americii. Ce vedeam acolo era SF. Și mi-am dorit sa emigrez în America. Am participat la "Loteria vizelor". Nu a fost sa fie. Și nu regret. Este pentru unul din fiii noștri. Eu am o vorba. Fericit și nefericit poți fi oriunde. Fiecare om are drumul și experientele lui. Important este sa fie în armonie cu el însuși și cu alegerile pe care le face. Prefer prăjiturile făcute în casa. Croissant, cred ca am mâncat doar vreo trei. Aștept și alte articole. Felicitări!!!
    • Like 0
  • Frumoasă morala de la sfârşitul „fabulei”. Frumos şi articolul. ;)
    • Like 0
  • Nume check icon
    Ca in toate, exista si lucruri bune si mai putin bune. Sunt sigur ca cornuletele facute de mama Dvs. au fost sau sunt mai mult decat delicioase, dar si cornuletele facute in anumite patiserii (comuniste sau capitaliste) nu sunt si nu vor fi niciodata la fel de bune. La fel si cu croissant-ul proaspat sau congelat si deasemenea si cu celalalte binefaceri ale capitalismului. Problema este ca omul doreste intotdeauna sa aleaga calea cei mai scurta spre orice destinatie prin urmare asa ajungem sa consumam multa forma fara fond. Imi este mult mai usor sa citesc si sa imi imaginez cum ar fi sa fiu si eu mare blogger, vlogger sau influencer si sa vorbesc de nimic si sa primesc bani, de ex, decat sa invat sistematic anumiti ani si la sfarsit sa devin un profesionist desavarsit. Prin urmare eu nu cred ca este vina capitalismului, ci noi suntem de vina, prin alegerile noastre in aceasta lume care iti ofera de toate cu eforturi diferite. Iar noi alegem calea cea mai usoara, ieftina si comfortabila. Si intr-adevar mananc un croissant, dar nu prea gustos.
    • Like 0


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult