Croasantul din Paris Match

Foto: Getty Images

Pe unul dintre pereții chilerului de la Soveja, în Casa Mare, am tapetat spațiul de deasupra bibliotecii cu pagini din reviste. Asta acum 40 și mai bine de ani, înainte să cadă regimul. Și nu cu orice reviste, ci „Paris Match”, „Rahan”… Erau reviste franțuzești viu colorate, cu imagini frumoase, din altă lume, cu fotografii de calitate pe o hârtie care nu avea nimic a face cu ceea ce noi țineam în mâini la acea vreme: „Luminița, „Cutezătorii”, „Arici Pogonici” sau „Cinema”. Pentru a nu mai vorbi de ziarele tipărite pe hârtie apropiată de cea igienică. Iar cea igienică chiar nu se asemăna cu nimic…

Anul trecut am redescoperit, pe una din paginile fixate cu pioneze (de-acum ruginite), croasantul, cornul occidental. Ce minunăție! Ce dorințe spre altă lume îmi deschiseseră vederea acelui croasant frumos, crocant, rafinat în realizare, pe care ne gândeam noi că-l mănâncă dimineața cu ceai cei din Paris. Daaa, nu știam pe atunci nici de cappuccino, nici de caffe macchiato, scurtă sau milk shake. Pe astea le-am descoperit mult mai târziu, odată ajuns „dincolo”, acolo unde mă visasem stând în chilerul strâmt, răcoros, plin de cărți și miros de brad, de speranțe și aparate de developat. Lipisem pe geamurile ușii coli de hârtie violet-albastru - cele albe erau mofturi deja și nu prea se găseau -, ca să fac întuneric pentru a developa filmele și a face fotografii, pentru a citi în intimitate. Aveam un aparat de mărit și proiectat cehoslovac de la un văr, un bec roșu și scrisesem pe ușă „Aici nu se intră”. Extravaganță.

Era micul meu univers în care fotografiile și revistele din Occident erau parte din micile mele secrete. Plus Sandra (uitam), artistă la modă pe care o ascultam cu mai mult patos, pentru că auzisem noi că e căsătorită cu un timișorean, Michael Crețu…

Revistele mi le adusese o colegă al cărei tată era pilot de cursă lungă, adică unul dintre puținii români care ieșeau liber afară. Ce ne mai mirasem la școală, ce ne mai dădusem cu părerea despre fiecare imagine în parte, ascultând cu gurile căscate impresiile și noutățile traficate pe ascuns de pilot prin gura fiicei sale, colega noastră. Nu mai știu cum o convinsesem pe colegă să îmi dea mie revistele, dar le aveam și eram tare mândru cu ele. Ajunseseră la țară, în sătucul din vârful muntelui și le arătasem cu mândrie, răsfoind pagină cu pagină cu multă grijă, să nu se boțească hârtia lucioasă, „să nu se strice” fotografiile extraordinare, mărturie a unei alte civilizații. Iar una din aceste fotografii care ne impresionase fusese cea a croasantului. 

Cuvântul era nou, adus de colegă și auzit cu siguranță de la tatăl său, dar spus cu nonșalanța celei care-l aude mai des decât noi. Croissant era definiția acelei bunătăți din imagine, făcută cu măiestrie și nu a cornulețelor cu pudră și rahat de care eram sătui. Avea altceva acesta: de la numele exotic, francaise, la formă, la culoare, la atitudinea sa boemă. Visam și noi să stăm pe Champ Elisee la o masă, cu lumea care trecea și se uita la noi în farfurie și la croasantele rumenite, umflate, crescute armonios, elegant, cu acea patină lucioasă peste straturile de pastă subțire, străvezie aproape, pe care mamele noastre nu știau să o facă. Pasta aceea pe care o intuiam din imagine că era altceva, în straturi fine de foietaj - un alt cuvânt franțuzesc gastronomic -, era misterul stilului occidental, iar poza excelentă, semnul unei bunăstări și al unei evoluții în toate: gastronomie, fotografie, calitatea tiparului, calitatea oamenilor care consumau astfel de produse pe care le promovau elegant, dar cu forță, libertate. Pe când și unde și pe la noi?

Întrebarea era una retorică, spusă cu frică doar în spațiul restrâns al chilerului meu. Nici cu colegii nu ne permiteam prea multe la școală. Aici și doar aici, în chilerul îngust, visurile mele deveneau realitate pentru o secundă. Imaginația zbura odată cu literele și fotografiile revistelor acolo de unde veniseră. Dacă „Rahan” și aventurile sale ne făcuseră (pe mine și fratele meu) să ne atârnăm de liane prin pădurile locului, spre grija și disperarea părinților, așa cum personajul benzilor desenate o făcea în pădurile amazoniene ilustrate în paginile luxuriantei reviste, „Paris Match” era imaginea unei lumi reale la care noi puteam ajunge doar în imaginația noastră.

Croissantul din „Paris Match” se tipărise în mintea mea și, ori de câte ori avusesem ocazia dincolo de granițe, în Germania și Franța dar mai ales în Italia, la cotidienele „colazione” cu un croasant și cappuccino, imaginea aceea frumoasă din revistă se suprapunea celei din farfurie. „Iată, în sfârșit, am ajuns să văd aievea și să-l și mănânc pe acel croissant”, mi-am zis deseori.  

Astăzi, însă, cornulețele făcute de mama, pufoase, cu zahăr vanilat și rahat în mijloc, mai mici și mai puțin crocante, îmi dau seama că erau mult mai bune față de acestea care sunt goale la interior și, pe deasupra, aduse din starea de congelare la cea de corn crescut, mare, crocant și apetisant la vedere. Pentru că, așa cum îmi spunea un barman la Roma, mai întâi de toate mâncarea trebuie dorită și mâncată cu ochii. Văzând-o, trebuie să ți-o dorești. Or imaginea aceea promoțională care stă încă sus, pe peretele chilerului meu, nu e făcută decât pentru ademenirea și înșelarea simțurilor, a ochiului în primul rând, pentru a induce corpul cititorului, al posibilului client, s-o dorească. Capitalismul are această calitate sau artă extraordinară de a prezenta lucrurile, - chiar atunci când nu sunt de cea mai bună calitate -, frumos, apetisant, intrigant, incitant. Iar noi am devenit consumatori avizi de imagine, în toate formele ei.

Astăzi, mulți românii au emigrat sau avut ocazia și posibilitatea să iasă în afara granițelor. Mai mult, în anumite forme, capitalismul a ajuns și pe plaiurile noastre, influențându-ne și transformându-ne după chipul și asemănarea lui. Am devenit, în scurt timp, consumatori de croissante frumoase, dar goale, devoratori de formă fără fond. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp