Din 1998, de când m-am mutat în București, tata îmi trimite mărțișoare de 1 martie, cu acea consecvență care valorează cât un milion de cuvinte. Printre singurele excepții sunt anii în care a fost plecat din țară, de obicei în vizită la fratele meu, sau când s-a nimerit să fiu eu acasă în această perioadă a anului. Niciun mesaj compus de vreo inteligență artificială nu poate egala savoarea vorbelor naturale pe care mi le scrie, de obicei, în interiorul plicului, ca gânduri de început de primăvară. „Ai mai primit vreodată o mutră hârjită ca mărțișor?“, mi-a scris anul trecut, când mi-a trimis o broșă cu o mască de teatru. Am râs, liniștea s-a coborât în gânduri și s-a făcut, brusc și simplu, primăvară.
Știu că așteaptă cu nerăbdare acest moment al anului, când vine vremea mărțișoarelor și, chiar dacă zăpada și frigul mai persistă, în străfundul inimii simțim cu toții că primăvara e aproape. Are un întreg ritual, le alege „customizat“, în funcție de personalitate și pasiuni, pentru diferitele doamne și domnișoare din familie sau din cercul de prieteni, de la tarabele din centrul Clujului, care, în timp, s-au transformat într-un autentic târg de primăvară. La început, eu și fiica mea primeam mărțișoarele împreună, în același plic. Pe măsură ce ea a crescut și a învățat să citească, primește un plic separat, pe care-l deschide de fiecare dată fascinată, admirându-și numele scris în dreptul cuvântului „destinatar“ – sunt singurele „scrisori“ clasice pe care le-a primit vreodată, în epoca zecilor de mesaje virtuale de-a gata, retrimise din om în om până la epuizare și mega-saturație.
Am încercat și noi să ținem pasul cu tata și să trimitem mărțișoare familiei și prietenilor de departe, dar de obicei ne trezim mult prea târziu, căci, nu-i așa, trăim pe planeta omului care n-are timp din Micul Prinț – suntem prinși în „chestiuni serioase“, uitând că „esențialul e invizibil pentru ochi“ și „limpede nu vezi decât cu inima“, cum ne învață vulpea lui Antoine de Saint-Exupéry. Adevărul brut este că ne faultăm singuri, în propriul teren al vieții, ratând ocazia de a trage, cu sau fără minge, la poarta prezentului, pentru a înscrie momentele în cartea memoriilor afective care ne vor ține de urât la vremea singurătății.
Anul acesta, tata mi-a trimis un mărțișor care și-a depășit condiția de vestitor al primăverii și a devenit pentru mine cel mai grăitor simbol al vremurilor în care încercăm să ne ducem mai departe existența cu verticalitate; este un mesaj simplu, de pus în piept când ne zbatem să înțelegem ce naiba se întâmplă de ne scapă lumea, oamenii și sensul lor printre degete: Poftim cultură! Am zâmbit larg, imaginându-mi cât de bucuros a fost când a găsit în acel noian de mărțișoare acest mesaj pentru mine, știind că îmi va face ziua mai frumoasă, ca un omagiu adus pasiunii mele eterne pentru cuvinte și pentru forța cu care ne leagă în povești infinite.
Poftim cultură!, când Pământul devine plat și Einstein e luat la bășcălie; când boli vechi se întorc pentru că vaccinurile sunt dubioase; când războiul revine pentru că memoria ororilor este înșelătoare; când suntem mai preocupați să ne transformăm fiecare într-un canal de știri sau „entertainment“ pe rețele sociale decât să ne menținem statutul privilegiat de oameni.
„Bineînțeles că ne vom răni reciproc. Dar asta e însăși condiția existenței. Pentru a deveni primăvară trebuie să accepți riscul de a trece prin iarnă. Pentru prezență trebuie să accepți riscul absenței“, îi spune vulpea micului prinț, în acea întâlnire care a dat lumii unele dintre cele mai celebre citate din literatură. Sunt ani de când trecem printr-o iarnă lungă, îndurând riscul absenței rațiunii și a culturii. Și cred că mulți ne întrebăm dacă se va mai face în timpul vieții noastre, din nou, primăvară.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.