Am aplicat sfaturile despre somnul copiilor dintr-un bestseller și am făcut cea mai mare greșeală. Acum, dormim toți 5 într-un pat și am transformat haosul în liniște

sursa foto: Profimedia

Bebe începe să plângă. Mă ridic în fund și, pe întuneric, o iau la pieptul meu și încep să o alăptez. Îi simt degetele mici cum mă ciupesc de spatele brațului. Pișcă destul de tare. Încerc să îmi trag brațul și atunci fetița mai mare, de aproape 3 ani, se trezește speriată și plânge că vrea la mami. Îi șoptesc „Mami e aici, lângă tine, ești în siguranță”, ea începe să îmi bage mâna în pijama - lucru pe care îl mai face când plânge, pentru confort -, încercând să se culce la loc. Deodată, îl aud pe soțul meu că zice: „Ah, ce picior în ceafă mi-am luat” - băiețelul de 5 ani iar doarme de-a latul patului. Mă uit la ceas, era 3 dimineața.

La 7 ne începem ziua, unii mai obosiți decât alții, dar suntem obișnuiți. Urmează o zi plină, cu multă familie și prieteni, la botezul lui bebe. La petrecere, cineva mă întreabă: „Și cum dorm copiii? Încă dorm cu voi? Când o să învețe să doarmă singur, măcar băiatul?!”

Chiar dacă intenția nu a fost să ne judece, am simțit din felul în care am fost întrebați că ni se spune: „Ceva e în neregulă aici”. Așa cum rudele ne mai întreabă, din când în când, dacă copiii încă nu dorm în camera lor. Poate că problema nu este prea multă apropiere, ci nevoia constantă de a o explica.

Am căzut și noi în capcana culturii moderne, la primul copil, când avea aproape 10 luni. Eram obosiți, cu treziri din oră în oră, și conflictul interior părea că crește cu fiecare trezire.

Metoda Ferber. Am urmat sfaturile dintr-un bestseller și am făcut cea mai mare greșeală

Simțeam că suntem bombardați de sfaturi de „sleep training”, citeam pe Internet cum un bebe de 10 luni nu mai are nevoie, teoretic, să sugă noaptea atât de des și cum obiceiurile de somn pe care le-am creat chiar noi îl fac pe copil să ne strice somnul.

Am citit cartea „Solve Your Child’s Sleep Problems”, de Dr. Richard Ferber, care oferă părinților o metodă „minune” de a rezolva problemele de somn ale copilului în maximum o săptămână, folosind retragerea treptată a părintelui. Așa că am decis să o încercăm și noi. În prima seară, am pus copilul în pătuț treaz - ca să îl lăsăm să adoarmă singur, chiar dacă plângea -, noi intrând în cameră la câteva minute și crescând progresiv intervalele (de exemplu: în prima seară intri după 3 minute, apoi 5, apoi 10, iar în serile următoare intervalele cresc).

După o oră în care bebe a plâns foarte mult și noi am intrat și am plecat din cameră, copilul a adormit. Conform cărții, nu e voie să îl iei pe copil în brațe atunci când vii în cameră. Chiar dacă a fost greu, am decis atunci că a fost un „succes”. A doua zi, când a venit somnul de prânz, copilul era foarte speriat și nu a reușit să doarmă, doar a plâns. Seara am repetat metoda și a funcționat și mai rapid: 40 de minute de plâns și era adormit.

În a treia dimineață, era alt copil. Nu mai zâmbea, nu se vedeau pe el decât panică și frică. Am încercat să îl punem la somn la prânz și a început să tremure speriat, plângând într-un mod în care nu a mai plâns niciodată.

Apoi am observat că, dacă plecam de lângă el oricare dintre noi, se panica și plângea mai tare. Nu mai era urmă de bucurie - așa cum era el mereu vesel la băița de seară -, era doar teroare că urmează să vină timpul de nani.

Amândoi, eu și soțul, simțeam panica din ochii lui. Ne-am uitat unul la altul și am început să plângem, când ne-am dat seama ce greșeală am făcut. Cât de mult rău îi făceam încercând să îl facem „independent”, ignorând plânsul lui - care spunea „Ia-mă în brațe” și „De ce tot pleci din cameră?” -, cum îi cream speranțe false venind la el în cameră, după minute lungi de plâns isteric care păreau o veșnicie. Nu am mai continuat cu a treia zi de metodă Ferber și a rămas o durere în sufletul nostru, pe care o simt și acum când scriu.

Acum are 5 ani și simt că relația noastră nu a fost afectată de acele trei zile. Îmi place să cred că, în timp, am reparat frica pe care am creat-o.

Co-sleeping. Oamenii mici nu devin mai curajoși dacă sunt lăsați singuri cu frica lor

Am început să citesc mai mult despre somn și parenting, despre studii legate de sleep training și atașament. Am aflat că bebelușii care au fost obligați să doarmă singuri, într-un studiu făcut pe 5 ani, nu au arătat efecte negative pe termen lung asupra atașamentului cu părintele, față de cei care nu au avut niciodată sleep training.

Deși această concluzie îmi aduce liniște, încă mă gândesc la cât de repede învață un copil că nimeni nu va veni când plânge.

Mai greu de măsurat sunt lucrurile care se pierd pe parcurs: alăptarea întreruptă mai devreme, conexiunea de peste noapte care dispare, micile momente de reglare și siguranță dintre părinte și copil.

Citind mai mult, am realizat că multe dintre regulile moderne despre somnul copiilor au apărut într-o cultură care valoriza autonomia, programul și productivitatea. Și, spre surprinderea mea, dormitul separat nu este, de fapt, regula istorică a umanității.

Odată cu schimbarea perspectivei noastre, și somnul s-a îmbunătățit. Nu pentru că copilul nu se mai trezea, ci pentru că acum știam ce este mai important pentru noi și nu am mai tratat trezirile ca pe o problemă ce trebuie „reparată”.

Apoi s-a născut fetița și am fost 4 în pat, iar când a venit al treilea copil, am decis să cumpărăm un pat suplimentar în dormitor, dar nu un co-sleeper pentru bebe, ci un pat de copil pentru băiețel, lipit de patul nostru deja de 2 metri. Iar pentru bebe, locul ei este între mami și tati, acolo unde are cel mai mult nevoie să fie.

De ce am luat un alt pat de copil în loc să îl mutăm pe băiat în camera copiilor, așa cum ne sfătuiau mulți oameni? Pentru că am decis că este mai important să ne ținem copiii aproape când vor trece printr-o regresie emoțională mare: venirea unui membru nou în familie, care va ocupa mult din atenția lui mami și tati. Pot dormi în camera lor când simt că sunt pregătiți sau pot dormi cu noi. Este loc pentru fiecare copil lângă noi, nu doar pentru bebe. Oamenii mici nu devin mai curajoși dacă sunt lăsați singuri cu frica lor.

Pe măsură ce copiii cresc, fricile se schimbă. „Mami, de ce tot am coșmaruri?”

Deseori am fost întrebați: „Dar nu vă e teamă să dormiți cu un bebe între voi? Nu este ok din cauza riscului de SIDS (sindromul morții subite la sugari).”

În timp ce alții se întreabă de ce „riscăm” să dormim cu bebe, tot mai multe autorități medicale europene au început, de fapt, să nu mai recomande separarea totală atunci când sunt respectate condițiile de siguranță.

Când am început să citesc mai atent despre SIDS, am descoperit că multe statistici pun în aceeași categorie situații complet diferite, inclusiv cazuri în care existau factori majori de risc precum alcoolul, fumatul sau suprafețele nesigure. În același timp, există țări precum Japonia, unde dormitul împreună cu copiii rămâne ceva normal ani la rând, fiind asociat cu siguranța, apartenența și bunăstarea copilului, iar ratele de SIDS sunt printre cele mai scăzute din lume.

Pe măsură ce copiii cresc, fricile se schimbă. Nu mai verifici dacă respiră. Te trezești din cauza unui coșmar al lor. Băiețelul meu m-a întrebat recent, înainte să adoarmă: „Mami, de ce tot am coșmaruri? Îmi e foarte frică noaptea că o să visez iar urât.” I-am răspuns: „Știu că îți e frică, și eu am avut foarte multe coșmaruri când eram mică și uneori îmi era frică să mai adorm.”

Apoi am continuat: „Lucrurile care se întâmplă în vis sunt doar imagini pe care ți le arată creierul tău, nu fac parte din realitate. Creierul tău încearcă să înțeleagă anumite lucruri care te-au speriat. De exemplu, săptămâna asta, la grădi, când ai aflat că va fi o piesă de teatru într-o zi, ce ai simțit?”

El a zis: „M-am speriat foarte tare, că mă gândeam că o să fie ca la ultima piesă în care m-am speriat, când a venit lupul.”

I-am răspuns: „Ok, și când doamna a trebuit să plece și v-a mutat la altă grupă, ai plâns că te-ai speriat că mami nu o să te mai găsească. Și săptămâna asta ai schimbat pentru prima dată grupa de înot, ai trecut la semi-avansați cu un instructor nou și ai simțit frică pentru că nu știai cum va fi.” El a zis: „Da, nici nu voiam să mă mai duc, dar acum îmi place.”

Am continuat: „Fricile pe care le-ai simțit au lăsat o amprentă în creierașul tău și acum creierul încearcă să ți le comunice, să se descarce, ca să înțeleagă ce s-a întâmplat. Exact cum tu te descarci de 'vulcanul tău de furie' uneori și apoi te simți mai bine, și aceste frici care au rămas blocate în tine acum ies sub formă de coșmaruri. Apoi trec.”

După discuția noastră, m-a întrebat: „Tati când vine în pat lângă mine?” I-am răspuns: „Acum tati face mâncare, o să vină puțin mai târziu, cum face în fiecare seară.” A zis aproape șoptit „Ce bine!” și a adormit.

Mi-am dat seama că, pentru un copil mic, apropierea pe timpul nopții nu este un „obicei prost”, ci un mecanism de reglare: felul în care se liniștește și se simte în siguranță.

Poate că nopțile noastre nu sunt normale: sunt mai înghesuite, cu mai multe treziri, cu picioare în burtă, vorbe în somn, coșmaruri sau chiar un copil care cade din pat la 4 dimineața, dar știu că această perioadă este atât de scurtă în comparație cu anii pe care o să îi avem de dormit fără copii.

Poate că nu își vor aminti cuvintele spuse pe întuneric, dar poate vor păstra sentimentul de liniște pe care l-am creat împreună.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp