Cum a fost recâştigată în mai bine de un an încrederea pierdută într-o clipă

(Foto: Guliver/Getty Images)

Subiectul analizei: „ROBOR-ul“. Un indice asemenea oricărui altuia, dintre aceia meniţi să măsoare media dobânzilor la care băncile se împrumută între ele, pe pieţele de bani. Cum sunt, bunăoară, LIBOR pentru dolarul american sau pentru lira sterlină, TIBOR pentru yenul japonez, WIBOR pentru zlotul polonez, PRIBOR pentru coroana cehă, BUBOR pentru forintul unguresc sau ROBOR pentru piaţa monetară interbancară din România. Şi, desigur, multe altele, pentru alte şi alte pieţe de bani din lumea largă.

Nicăieri însă, pe Terra, nu a avut nimeni ideea să taxeze activele băncilor plecând de la nivelul atins de acest indice. Excepţia, unică pe planetă, a produs-o recent ţara noastră. Guvernul, prin ordonanţă de urgenţă, a instituit o taxă pe activele bancare în cazul în care indicele ROBOR depăşeşte nivelul de 2 la sută. Aşadar, în aceste zile de început de an, cum „ROBOR“-ul calculat pentru trei luni şi pentru şase luni (reperele din recenta ordonanţă) se mişcă între 2,92 la sută şi 3,30 la sută, este cât se poate de limpede că toate cele 35 de bănci din sistemul nostru bancar cad sub incidenţa taxei extravagant numite „pe lăcomie“. Inclusiv acele bănci care, luni 7 ianuarie 2019, au împrumutat Ministerului Finanţelor Publice, pentru doi ani şi zece luni, 400 de milioane de lei. Şi care, marţi 8 ianuarie, într-o sesiune suplimentară de licitaţie, au scos din „portofel“ încă 60 de milioane de lei, pe care i-au împrumutat tot Ministerului Finanţelor cu aceeaşi scadenţă: octombrie 2021. Şi cum aceste creanţe în titluri de stat, ce intră în bilanţurile băncilor respective, însumând 460 de milioane de lei, constituie active…, iată că timp de 15 trimestre, unul după altul, băncile creditoare vor plăti impozite pentru sumele împrumutate statului. Cele 460 de milioane plus multe altele.

Între activele bancare, pentru care vor fi plătite impozite începând de la 1 ianuarie 2019, se numără banii gheaţă din casieriile băncilor, disponibilităţile păstrate în conturile de la BNR şi instrumentele financiare derivate. În total – 15,84 la sută dintre active. Sunt active şi imobilizările corporale, compuse din clădiri, calculatoare, mobilier etc. – în total 2,53 la sută. De reţinut însă că această categorie de active nu se impozitează. Dar grosul activelor impozitate, cu o pondere imensă în bilanţuri, însumând 81,58 la sută, îl constituie creanţele ce reprezintă banii împrumutaţi de bănci statului, companiilor şi populaţiei. Active ce sunt impozabile, fiind – ca şi cele din primul eşalon – financiare. Cu precizarea că între companiile datoare la bănci se regăsesc prea puţine multinaţionale, a căror pondere semnificativă o au cele care se împrumută în afara ţării. Recapitulând, deci, băncile plătesc impozite pentru împrumuturile date Ministerului Finanţelor, întreprinderilor mici şi mijlocii, populaţiei; şi pentru banii din casierii, disponibilităţile de la BNR şi instrumentele financiare derivate.

Marţi după-amiază, la întâlnirea cu presa de la BNR, guvernatorul Mugur Isărescu a subliniat apăsat riscurile pe care le implică recenta ordonanţă de urgenţă a guvernului. Act normativ dat la sfârşitul unui an cu multe rezultate bune în economie, inclusiv în sectorul bancar, care pune însă în pericol un echilibru greu câştigat. A doua zi, miercuri, în unele dezbateri publice, am auzit voci care s-au grăbit să semnaleze „căderea dramatică a leului pe piaţa valutară“. Şi care au găsit şi cauza: „ce s-a întâmplat marţi la BNR!“…

Voi detalia. 1) La BNR, marţi, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit. Pentru că, din 1990 încoace, este în obişnuinţa BNR să constate riscurile ce periclitează stabilitatea financiară; şi să le semnaleze. Cum nimic neobişnuit nu s-a întâmplat nici miercuri, pe piaţa valutară. Pentru că o depreciere a leului faţă de euro cu exact jumătate de ban nu are cum să exprime „o cădere dramatică“ a monedei naţionale.

Altceva s-a întâmplat însă: încrederea consolidată timp de aproape trei ani, şi anume că inflaţia a intrat într-un port liniştit, s-a destrămat într-o clipă, în octombrie 2017, când autorităţile de reglementare au urcat brusc – şi deodată – preţurile la electricitate, la gaze naturale şi la energie termică. Mai ales că un şoc inflaţionist identic s-a repetat din trei în trei trimestre, până în vara lui 2018. Mă voi referi, într-un comentariu viitor, la cum a dezamorsat BNR aceste şocuri inflaţioniste. Cert este că, treptat, Banca Naţională a redat societăţii încrederea pierdută. Iar inflaţia, în scădere, confirmând prognozele publicate, a determinat o încetinire a creşterii „ROBOR“-ului. Încă din septembrie 2018.

„ROBOR“-ul e o dobândă. Iar inflaţia şi dobânda sunt surori. Or, a stabili o taxă pe activele băncilor, având drept unic criteriu nivelul „ROBOR“-ului, înseamnă de fapt a cere băncilor să plătească o taxă pe inflaţie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp