Când mă gândesc la alegerea parcursului meu profesional, lucrurile au stat destul de diferit față de realitatea curentă, mai ales dacă iau în considerare volumul de informații disponibile tinerilor de azi. Pentru mine, psihologia nu a fost neapărat prima opțiune de facultate. Revoluția din ‘89 m-a prins în clasa a XI-a, deci nu am apucat să descopăr domeniul în clasa a X-a (așa cum era structurată programa la momentul respectiv) și, pentru că eram la un profil real, am explorat mult timp posibilitatea admiterii la Medicină. Mi-am schimbat însă planurile îndrumată fiind în această direcție de către profesoara mea de economie din liceu.
La momentul respectiv, am făcut această alegere corectă (așa cum avea să se dovedească în timp), cu ajutorul susținerii acestei profesoare care mi-a fost și mentor, și al încurajărilor părinților privind alegerea propriului meu drum. Privind în urmă, îmi dau seama că nu m-am ghidat doar după pasiunea pentru un domeniu – care desigur joacă și ea un rol – ci și după capacitățile mele, curiozitatea mea și energia bună pe care o observam la mine când citeam sau învățam despre ceva nou din zona psihologiei.
Astăzi, și mai ales în toiul admiterilor la facultate și al cântăririi de opțiuni de orientare profesională, aud de multe ori întrebări despre cum poate cineva să facă alegerea potrivită, mai ales când are o experiență de viață relativ restrânsă și puține contexte în care să își exerseze cu adevărat abilitățile și aptitudinile. În plus, oamenii își pot face planuri reale de carieră după vârsta de 25 ani, iar până atunci nu prea au capacitatea de a-și schița obiective foarte clare în acest sens, pentru că sunt încă într-o etapă de dezvoltare.
La fel de des sunt întrebată și de motivele „corecte” pentru alegerea profesiei de psihoterapeut și care sunt factorii de luat de calcul în această decizie. Iar despre ele o să vorbesc în cele ce urmează.
Curiozitate și pasiune pentru oameni, toleranță la frustrare și efort prelungit: trăsăturile unui specialist bun în lucrul cu oamenii
Sunt mai multe atribute care cred că deschid drumul către o carieră de succes în domeniul psihoterapiei – este important ca celor care se gândesc la această profesie să le placă să petreacă timp cu oamenii, și, în egală măsură, să aibă răbdarea de a-i cunoaște și preocuparea de a-i înțelege.
Pe lângă toate acestea, au o mare însemnătate și alte condiții: un coeficient de inteligență bun, o capacitate de atenție concentrată, interes pentru studiu susținut, constant, toleranță la frustrare și la efort. Toleranța la frustrare este o calitate de care noi, terapeuții, avem nevoie tocmai pentru că meseria noastră nu este una în care succesul este garantat, iar rezultatele depind mult de celălalt, nu doar de abilitățile noastre. De asemenea, este necesară și toleranță la incertitudine, pentru că succesul nu este garantat, și dacă poți obține rezultate, se poate ca ele să fie insuficient de bune sau nepotrivite cu obiectivele clientului ori pur și simplu să nu iasă, cum se întâmplă uneori în psihoterapie.
De asemenea, un bun specialist în lucrul cu oamenii dispune de flexibilitate în gândire: adică este preocupat de reguli și protocoale și de asemenea poate gândi „outside the box” în aplicarea lor, atunci când este cazul, fără să depășească limitele practicilor validate și recomandate. Cu alte cuvinte, are nevoie să aibă o înclinație către „problem solving”, mai ales în contexte în care soluțiile nu sunt mereu rapide sau la îndemână.
Lucrând cu tineri și viitori specialiști, am mai observat și că motivația „îmi plac oamenii și îmi doresc să-i văd cum se dezvoltă” este reevaluată în momentul în care ei ajung să experimenteze greutatea meseriei: nu este simplu să poți sta cu suferința, confuziile, dificultățile și toate încercările eșuate ale clientului de a se redresa. Din acest motiv, există persoane care aleg mai degrabă alte meserii utile oamenilor, pentru că au nevoie să poată vedea mai rapid rezultatele și impactul muncii lor.
Aș vrea să mai subliniez și că noi, psihoterapeuții, avem nevoie de o oarecare doză de sensibilitate și abilitate de a ne detașa de tendințele de perfecționism: doar așa îi putem da celuilalt ceea ce are nevoie, pentru că prioritatea din cabinet va fi mereu un complex din intenția, posibilitățile, capacitățile, limitele celor care au nevoie de noi.
Cel mai probabil, pentru o persoană încă foarte tânără, aflată încă în dezvoltare și formare, existența acestor abilități și atitudini nu este mereu foarte evidentă - și este normal să fie așa în această etapă. Vestea bună este că tinerii au timp să afle în facultate (și desigur, chiar și în timpul liceului) cât de mult li se potrivește această cale profesională: le recomand să participe la prezentări, să meargă la conferințe, să viziteze instituții în care lucrează psihologi și să stea de vorbă cu aceștia, să se apropie pe cât posibil de meserie, ca să înțeleagă despre ce este vorba și ca să poată evalua măsura în care se vede confruntându-se cu acest gen de probleme umane.
Pe mine toate aceste contexte diverse m-au ajutat foarte mult, pentru că au devenit ocazii în care am putut să îmi exersez abilitățile și să descopăr ce îmi place să fac, care sunt ariile în care am impact și în care pot cu adevărat să mă dezvolt, într-o perioadă în care nu existau prea multe repere în ceea ce privește psihoterapia. Expunându-mă la ele am descoperit de exemplu cât de mult îmi place să predau și cât de eficientă îmi spuneau studenții că eram.
Psihoterapia ca opțiune de reconversie profesională
Mai sunt de asemenea și persoane care ajung la formarea în psihoterapie după mai mulți ani de practică și studiu în alte domenii. De multe ori, este vorba de oameni care nu au avut foarte mult acces la informații din această sferă pentru că în perioada lor de formare psihoterapia era încă la începuturile sale în România.
Alteori, sunt persoane care ajung la psihoterapie din cauza problemelor personale, adică au fost clienți de psihoterapie și i-au văzut avantajele. În astfel de cazuri, le-a plăcut poate și stilul de lucru, pentru că pare flexibil (ceea ce poate fi o premisă falsă, pentru că noi suntem foarte dependenți de programul oamenilor), dar și sentimentul că pot contribui la a face o diferență în bine în viața celor cu care lucrează, adică văd un sens al propriei munci.
Există și motive greșite pentru care oamenii aleg să devină psihoterapeuți?
Psihoterapia este o profesie foarte frumoasă, cu siguranță, și pentru practicienii care au ales acest drum păstrându-și perspectiva realistă asupra ei, este și o carieră care aduce împlinire și bucurie. Cred însă că există și o doză importantă de „reclamă” ușor înșelătoare în ceea ce privește psihoterapia ca meserie.
Mai concret, binele obținut în urma psihoterapiei presupune disconfort, energie și timp – nu apare instant. În plus, există și cazuri în care oamenii renunță la terapie, ori trebuie poate reorientați către alt specialist; alții nu sunt pregătiți pentru lucrul cu sinele la un nivel profund, alții nu au capacitatea necesară pentru asta, deși își doresc efectele pozitive ale unei astfel de munci. Toate acestea creează tensiuni și stres în relațiile terapeutice, de exemplu.
Romantizarea meseriei nu face ca obstacolele de mai sus să fie mai ușor de parcurs, ci le poate face neașteptate și dificil de rezolvat. Am văzut asta în mai ales în cazul specialiștilor care au început formarea după ce au avut roluri profesionale cu multă presiune și rigiditate, în care nu aveau prea mult control în ceea ce privește munca de zi cu zi. Sigur, psihoterapia vine cu libertatea de organizare a zilei de lucru, de exemplu, dar o bună parte din rezultate depind de resursele și limitele oamenilor cu care lucrăm.
Nu este nici o meserie simplă: vorbim despre un demers elaborat și complex, cu multe variabile în același timp, cu legi probabilistice și statistice, nu doar care ajută oamenii să se redefinească și să crească. Cu toții ne-am dori ca acest bine sau acest succes să apară rapid sau ușor, sau doar pentru că noi am făcut totul corect, dar, așa cum spuneam mai devreme, acest lucru nu este mereu posibil. Din dorința de a obține rezultate cât mai rapid, unii dintre cei care se formează apelează la scurtături: poate formări mai simple, cu mai puține ore de studiu, de teme sau supervizare. Alteori, poate tind să se bazeze mai mult decât ar trebui pe experiența de viață, care sigur că poate ajuta, dar nu poate înlocui învățarea consistentă, care vine în urma unei formări solide, a practicii și a supervizării riguroase, care necesită timp.
Realitățile despre care nu vorbim: provocările primilor ani de formare și practică
Un viitor specialist în psihoterapie are nevoie să înțeleagă că îl așteaptă ani în care va avea nevoie de sprijin și de resurse – inclusiv financiare. Spun asta în primul rând pentru că o formare bună este de lungă durată și costisitoare.
În primii ani de practică, există limitări și în ceea ce privește numărul de clienți, pacienți - pe de o parte, din cauza experienței reduse, pe de alta din cauza capacității de a lucra cu o cazuistică restrânsă. La început, specialiștii nu pot susține nici prea multe ședințe într-o zi, pentru că trebuie să își exerseze atenția și să își folosească înțelept energia psihică. Din nou, acest lucru va veni cu presiune financiară pentru o vreme, cel puțin până când specialistul se stabilizează și poate avea un număr cât mai constant de persoane cu care lucrează într-o perioadă de timp.
Veniturile instabile înseamnă adesea și dificultăți de organizare pentru viitor. Așadar, persoanele care aleg psihoterapia ca opțiune de reconversie profesională au în general fonduri stabile din profesia anterioară sau o situație financiară bună, ceea ce le permite să practice cu venituri relativ modeste. Însă pentru specialiștii tineri la început de drum, există o mare nevoie de sprijin din partea familiei, a partenerului de cuplu ori a cercului social mai larg.
***
În cei peste 25 de ani de practică, am văzut multe schimbări în profesia noastră: noi studii și protocoale de intervenție, instrumente și tehnici de tratare a disfuncțiilor psihice mai eficiente. Mai nou, digitalizarea serviciilor de sănătate psihică. Ce a rămas la fel, din punctul meu de vedere, este că schimbarea funcționării psihice are nevoie (și) de timp și de o relație umană bună.
Iar pentru ca noi, psihoterapeuții, să putem facilita schimbarea în bine a clienților noștri, avem nevoie, la rândul nostru, de timp și rigurozitate în formarea noastră. Avem nevoie să acceptăm imperfecțiunea, durerea și vulnerabilitatea, și să înțelegem că Steaua Nordului în profesia noastră nu este rapiditatea, ci atenția răbdătoare. Cred foarte mult că înțelegerea acestor complexități stă la baza unei alegeri „corecte” atunci când este vorba de o carieră în psihoterapie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.