Foto: Inquam Photos / George Călin
Luna viitoare se împlinesc 35 de ani de la Revoluție. În 1989 aveam 14 ani. Am aflat de fuga lui Ceaușescu de pe stradă. Eram cu mama, în oraș, să cumpărăm cartofi. Așteptam să se deschidă aprozarul când, vreo 10 oameni treceau pe stradă strigând: „A fugit Ceaușescu, a fugit dictatoru’!”, mergând spre primărie. În apropiere era un atelier de reparații TV, unde am intrat să văd ce se întâmplă și unde erau deja mulți oameni care se uitau la televizor. Se anunța fuga dictatorului și eu, crezând că am avea ceva de câștigat, i-am spus mamei să mergem la primărie, cu oamenii ăia. Mama, după ce a luat 2 kg. de cartofi, a zis să plecăm acasă, „că nu se știe ce se întâmplă”.
A urmat o perioadă de câteva zile de incertitudine, de stat în casă, pentru că apăreau tot felul de informații, care mai de care apocaliptice. Ba că apa era otrăvită, ba că teroriștii erau la un pas de a captura localitatea, deși niciun foc de armă nu s-a tras în micuțul oraș mineresc Petrila. Copil fiind, mi-era frică, dar simțeam și un fel de entuziasm fără a ști de ce. Intuiam că ceva important era pe cale să se producă. Și s-a produs. Ceaușescu a fost înlăturat de la putere și executat la scurt timp după. Regimul Iliescu, cu o suită de care nu știa nimeni, a preluat puterea. Erau și câteva figuri cunoscute, ca Mircea Dinescu, care pentru mine era total necunoscut, însă pe Ion Caramitru îl știam de la televizor.
Câțiva ani nu am fost interesat de politică, lucrurile erau ambigue. În plus, mi-era o rușine groaznică de faptul că eram din Valea Jiului, din cauza mineriadelor care au făcut mult rău zonei noastre. De fiecare dată când eram întrebat „De unde ești?”, spuneam „Din Petrila, un oraș din județul Hunedoara”. Era redundant, cei mai mulți știau că orașul face parte din Vale, că minerii au făcut lucruri reprobabile apărându-l pe Ion Iliescu, bătând studenți și oameni nevinovați. Sentimentul ăsta de ușoară rușine mă mai urmărește și acum. Au contribuit și faptul că, după facultate, nu am plecat la Cluj sau Brașov, de unde se trage familia mea, dar mai ales realitatea că, în ciuda peisajelor extraordinare, localitățile Văii se prăbușesc constant. Mai toți copiii vor să plece de aici cât mai departe, oriunde, în țară sau afară. Aproape nimeni nu-și vede viitorul aici.
Prima experiență politică pozitivă am trăit-o în 1996, când Emil Constantinescu a câștigat alegerile. Nu eram interesat de politică, dar am simțit entuziasmul, mai ales al tinerilor care au produs schimbarea. Cel mai bun sentiment a venit pentru mine din faptul că l-am votat, că am fost o parte infimă a acelei schimbări. Credeam că am scăpat definitiv de comunism, neocomunism, că forțele democratice s-au instalat definitiv și că țara noastră merge pe calea occidentalizării și se va înscrie în rândul democrațiilor liberale. Așa a fost la început. Apoi Constantinescu s-a declarat învins de servicii și am revenit la Iliescu.
A urmat o serie de alegeri în care oamenii erau îndemnați să voteze „răul cel mai mic”. Mi-aduc aminte că, la alegerile cu Vadim și Iliescu, mulți au votat cu Iliescu și nu din convingere. Un profesor de-ai mei, care preda fenomenologie la UBB, după ce a câștigat Iliescu, ne-a certat. „Da, voi tinerii, ați votat masiv cu Vadim!” El își făcuse un plan. Dacă ar fi câștigat Vadim, a doua zi pleca în Franța să predea fenomenologia la Sorbona sau la o altă universitate. L-am întrebat de ce nu ne-a vorbit înainte despre pericolul extremismului, doar universitatea este și un instrument al dezbaterii și al educației serioase. Nu am primit răspuns.
Ce-a urmat știm - 10 ani cu Băsescu, 10 ani cu Iohannis. Un președinte jucător și unul călător. Ca om simplu, cred că Iohannis a volatilizat funcția prezidențială. A avut o prezență atât de slabă, de anemică, încât nici nu am simțit că eu, ca om simplu, am un președinte al țării. Poate, în spatele ușilor închise, domnul președinte a negociat favorabil pentru țară. Nu știu, ar fi bine să se fi întâmplat asta. Totuși, non-discursul președintelui, aparițiile sale minimale, girarea alianței PSD-PNL au permis ca întreaga clasă politică să sufere o prefacere negativă puternică. Oameni care, în alte epoci, nu ar fi visat mai sus de președinte de scară, au acces la funcții importante ale statului. Însă paradoxal, omul simplu pare că nici nu mai contează. Avem exemplul cu referendumul referitor la înjumătățirea numărului de parlamentari. Multe reforme necesare, cum ar fi regionalizarea, sunt mereu amânate. Reformele pentru implementarea PNRR-ului nu sunt făcute, legea salarizării, o reală reformă în educație ș.a.m.d.... trenează, fiind invocate motive legate de perioada electorală și de timpul insuficient.
Eu, personal, m-am resemnat. Știu că reforme adevărate nu vor fi făcute niciodată. Mai bine să recunoaștem acest lucru și să încercăm. din acest loc, să facem ceva. Cu toate riscurile, chiar și cu riscul de a intra în colaps din punct de vedere economic, social, educațional, moral. Românul reacționează atunci când îi ajunge cuțitul la os.
Eu nu fac o critică și nu sunt vreun moralist. O critică ar presupune să vii și cu soluții. Așa cum eu nu le am, nici cei care-mi cer azi votul nu le au. Nu pot însă să nu remarc precaritatea candidaților la funcția de președinte. Ciolacu, cu prietenii lui de la Nordis, Ciucă – generalul care-și face imagine cu maneliști condamnați penal, cu Simion care țipă mereu la ceilalți clamând suveranitatea poporului și făcând înțelegeri secrete cu Piedone și cei de la PSD. Elena Lasconi nu este prea bine pregătită. Geoană – omul care pornește de jos și ajunge secretar general NATO, care e și el „obosit” și expirat, lipsit de energie să conducă România. Dintre toate astea rămân cu sintagma omul simplu. Și Ciolacu, și Ciucă se prezintă astfel. Dacă nu mă înșel și eu sunt om simplu. Totuși am decența de a nu candida la președinția țării. Una dintre multele decizii lucide ale unor oameni simpli. De asemenea sunt și altfel de oameni simpli, extraordinar de simpli.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iar "oferta" este în același timp pe măsura decăderii funcției dar în același timp și pe măsura decăderii societății, divizată stupid, pusă pe harță fără substanță și superficială, "catindații" sunt FIX oglinda societății românești în Anno Domini 2024!
Garbage in, garbage out!
unul mai degrabă absent (deși în limitele atribuițiilor constituționale..)
Mă întreb ce-și doresc românii acum. Pentru că (nu-i așa.. ?) au trecut cei 20 de ani ai lui Brucan..
Vrem iarăși un Președinte jucător, neștiind ce jocuri va face ?
Sau vrem un Președinte ușor de manevrat, neștiind cine trage sforile și pentru ce.. ?
Sau poate ne dorim un Președinte cu prerogative atât de restrânse, încât să fie doar de decor (știe cineva cine e Președintele Germaniei.. ?)
Luați legea care a favorizat afacerile imobiliare. A cumpăra un imobil din faza de proiect se întâmplă în numeroase țări, însă legile sunt dure: nu mai mult de 5% avans (legea noastră nu prevede limite) și banii intră într-un cont dedicat construcției (la noi nu există această prevedere).
Legea educației nu prevede ca cei care fac manualele, programele de școală și subiectele de examen să fi lucrat vreodată cu elevii. O mică scăpare.
Întreg sistemul legislativ, pornind de la Constituție, e un imens cașcaval cu găuri, un momument de ambiguitate.
Așteptarea unor oameni providențiali e un truc. SINGURA DOMNIE TREBUIE SĂ FIE CEA A LEGII. Câtă vreme vom fi analfabeți într-ale legii și nu vom presa schimbarea ei - cum s-a întâmplat în 2013 - nu vom ajunge nicăieri.
.