Cum ar putea un adult să scape de rușine

Foto Profimedia Images

„Nu face asta, că e ruşine!” – cred că nu există nimeni care să nu fi auzit (repetat) această frază în copilărie. “E ruşine” ne-a însoţit creşterea, şi termenul a fost folosit de cȃte ori adultul care rostea fraza nu avea timp (sau înclinaţie) să explice ce şi de ce era rău în comportamentul nostru.

Aşa că mulţi au crescut cu această ruşine, ruşine care ulterior continuă să influenţeze viaţa adultului, în mod insidios – şi uite aşa, uneori ne întrebăm de ce am crescut cu o stimă de sine redusă şi cu sentimentul propriei incompetenţe. Nu prea avem pe ce să “punem degetul” ca şi cauză, dar de fapt aceasta există: ruşinea învăţată în copilărie.

Să facem încă de la început unele distincţii.

Uneori ne comportăm necorespunzător, facem ceva rău, ceva ce contravine propriului nostru set de valori morale. În aceste condiţii simţim vinovăţie. Vinovăţia este legată de abaterea de la un standard de bine şi rău social acceptat şi poate fi definită strict în raport cu un comportament. Nu este plăcută, dar este limitată şi bine conturată. O persoană matură ar trebui să îşi recunoască şi asume vinovăţia, şi să acţioneze conştient spre îndreptarea acesteia. Asta înseamnă în primul rȃnd să nu mai repete comportamentul în cauză şi în al doilea rȃnd să îşi recunoască vina, să îşi ceară scuze şi să ofere, în măsura posibilităţilor, un anume tip de “reparaţie” pentru gestul greşit.

Pȃnă la urmă vinovătia nu este plăcută, dar nici ireparabilă şi nici eternă. Există, într-adevăr, gesturi greşite extrem de grave – pe acestea societatea le penalizează prin sistemul legal, şi stabileşte modul de acţiune pentru ca persoana să nu mai fie un pericol pentru societate. Dar nu la acest tip de vinovăţie se referă postarea mea, ci la vinile multe şi mărunte pe care le acumulăm în viaţa de zi cu zi, pentru că suntem oameni, deci imperfecţi. Chiar dacă nu dăm semne exterioare, vinovăţia o simţim – unele persoane însă nu au curajul de a şi-o recunoaşte (şi asta pentru că la ele vinovăţia este legată strȃns de ruşine, concept pe care îl voi explica puţin mai departe); oricum, a nu mai repeta comportamentul greşit este un pas foarte bun. Cine merge mai departe şi îşi asumă vinovăţia explicit şi public, apoi îşi cere scuze şi încearcă să repare, va descoperi că asta îi aduce nu doar o stare interioară bună, ci şi aprecierea celor din jur.

Pe de altă parte, conform NICABM (National Institute for the Clinical Application of Behavioral Medicine), nu toate tipurile de vinovăţie sunt – precum cea descrisă mai sus – de tip sănătos, funcţional. Există şi o vinovăţie disfuncţională, rezultată din nerespectarea unor standarde interne mult prea ridicate, iraţionale. Aceste standarde nefuncţionale îşi pot avea sursa în alte probleme personale, cum sunt perfecționismul, workaholismul, anxietatea, imagini critice internalizate etc. O astfel de vinovăţie disfuncţională nu ar fi să fie asumată, ci combătută, cu alte cuvinte persoana ar avea să îşi examineze standardele personale şi să le aducă la un nivel rezonabil, respectiv unul comparabil cu norma socială. Dacă a nu-ţi respecta o promisiune fermă este o sursă de vinovăţie funcţională, a nu fi mereu la dispoziția unei persoane care profită de pe urma ta şi a te simţi vinovat(ă) de asta este disfuncțional, iar cel care simte vina ar avea mai degrabă să îşi stabilească mai clar graniţele şi să înveţe să spună “nu”.

Oricum, ambele tipuri de vinovăţie au două lucruri în comun: mai întȃi că la baza evaluării stă o judecată morală, şi în al doilea rȃnd faptul că sunt legate strict de o acţiune, de un comportament (sau de lipsa acestuia cȃnd ar fi fost necesar).

Şi acum urmează ruşinea. Ruşinea este diferită de vinovăţie din punctul de vedere al ambelor criterii de mai sus [1]. Mai întȃi că ruşinea nu are la bază un criteriu de judecată morală, respectiv nu este legată de asumarea responsabilităţii pentru un anume act. Ruşinea este ceva difuz, slab conturat şi, mai ales, nu e legată de un gest anume ci mai degrabă de o inadecvare personală. Cel căruia îi este ruşine nu se simte confortabil cu el însuşi, şi suferă din această cauză.

Pȃnă la urmă rușinea este legată de diferenţele percepute de o persoană între eul real şi cel ideal, şi de incapacitatea (auto-percepută) de a se apropia de sinele ideal dorit. Dacă în cazul vinovăției este vorba de a fi făcut (voit, conştient) un gest care încalcă normele morale, ruşinea se referă la totalitatea persoanei. Dacă vinovăţia conduce mai degrabă la nevoia de gesturi compensatorii, ruşinea are drept rezultat auto-izolarea persoanei, care se teme de evaluarea negativă a celor din jur. Ruşinea este extrem de greu de “dus”, nu de alta dar cineva îşi poate cere scuze pentru ce a făcut dar nu pentru ceea ce este. Dacă odată dovedită vinovăţia se poate acţiona pentru a o compensa, ruşinea scoasă la lumină pare să descalifice permanent persoana, să îi interzică dreptul de a fi apreciată. Asta este cea mai mare problemă a ruşinii, faptul că nu poate fi gestionată sau reparată, ci cel mult ascunsă.

Evident că pentru persoanele care suferă de ruşine, aceasta este în cele mai multe cazuri o percepţie personală şi nu prea are legătură cu situaţii reale – mai mult, bună parte din faptele reale care, istoric, acopereau o persoană de ruşine, acum şi-au pierdut sensul negativ (aş da aici un singur exemplu, cel al pierderii virginităţii înaintea căsătoriei). Cȃt de păguboasă este ruşinea pentru o persoană poate fi uşor de dedus, iar eu o să folosesc un singur exemplu, dintre cele minore: cel al unei persoane care s-a rătăcit într-un oraş necunoscut. Majoritatea oamenilor ar cere indicaţii de orientare de la trecători; totuşi ştiţi că există unele persoane care în ruptul capului nu ar întreba … pentru că le e ruşine. Poate că nu o spun aşa, dar părerea lor este că a nu şti încotro te îndrepţi este ceva care te descalifică. În acest caz repercusiunile sunt modeste: poate se merge mai mult sau în cerc, poate se întȃrzie la o întȃlnire sau eveniment, dar cam atȃt. Acum imaginaţi-vă ca ruşinea unei persoane este legată nu de simţul de orientare, ci de cum arată, sau cum vorbeşte, sau ce cunoştinţe are, sau de capacitatea de a se descurca în situaţii interpersonale. Cred că e uşor să vă daţi seama ca asta ar aduce reale dificultăţi în viaţa persoanei în cauză.

NICABM [2] menţionează că ruşinea se poate achiziționa foarte devreme, începȃnd cu vȃrsta de 15 luni, şi este mai adȃnc înrădăcinată în psihic faţă de vinovăţie, care se simte abia după 3-6 ani. La formarea ruşinii contribuie deseori adulţii – părintii sau persoanele care îngrijesc copii, sau chiar alţi copii. De multe ori cȃnd un copil are un comportament necorespunzător, adultul de lȃngă el, în loc să îşi ia timp să îi explice “ceea ce faci nu este bine din cauza asta, şi bine este aşa”, pur şi simplu îi cer sa înceteze pentru că “e ruşine”. Şi uite aşa, copilul care nu primeşte repere de judecare a comportamentului îşi însușește ruşinea ca atribut personal, şi nu ca ceva legat de un gest greşit (mai multe despre confuziile între o persoană şi un comportament al persoanei aici). Treptat, dacă acest lucru se tot repetă, deja ruşinea este interiorizată; din păcate de multe ori, pentru că atȃt de des adulţii nu ştiu, nu pot sau nu vor să discute specific despre ce nu a fost bine (şi da, poate că de multe ori le este şi lor greu să verbalizeze explicaţii pe înţelesul unui copil care are, de exemplu, un tantrum într-un loc public).

Bun, şi ce ar fi de făcut? Dacă este evident cum ar trebui să procedeze adulţii cu copiii în preajma cărora se află, cum ar putea un adult să scape de ruşine?

Ei bine, în primul rȃnd ar fi cazul să testeze realitatea. Se consideră ruşinat că nu este într-un anume fel? Să privească în jur şi să observe dacă mai există şi alte persoane care au aceeaşi “lipsă” (de multe ori imaginară sau nici pe departe atȃt de gravă pe cȃt este interior percepută) şi să vadă în ce măsură societatea le marginalizează sau desconsideră. Apoi să încerce să se evalueze cȃt de cȃt obiectiv – inclusiv prin a le cere, în primă instanţă, altora părerea despre ei înşişi. Ar fi surprinși să afle că ceea ce lor li se pare motiv de ruşine nici nu a fost remarcat de cei din jur, care mai degrabă au văzut calităţi pe care persoana în cauză le-a minimizat. Şi mai ales persoana ar fi bine să fie blȃndă cu sine, să înţeleagă că fiecare om este un amalgam de lucruri bune şi lucruri mai puţin bune, că fiecare persoană are nenumărate calităţi, dar şi lipsuri, iar viaţa înseamnă a-ţi pune în valoare plusurile şi a-ţi compensa lipsurile. Atenţie, spun a compensa, nu a ascunde. Poate că cineva nu se pricepe la matematică, dar are o ureche muzicală de excepţie; poate că unele persoane sunt mai puţin sociabile, dar performează foarte bine pe zona profesională, poate unii au dificultăţi de comunicare, dar un simţ al umorului foarte dezvoltat, şi aşa mai departe. Suntem diferiţi şi nimeni nu are doar calităţi – mult mai important este să încercăm să nu facem rău cu intenție, decȃt să ne ascundem datorită unor “rele” imaginare, provenite din ceva ce ni s-a spus în copilărie … pentru că adulţii nu au ştiut să facă altfel.

Miceli, M., & Castelfranchi, C. (2018). Reconsidering the differences between shame and guilt. Europe’s journal of psychology, 14(3), 710.

https://www.nicabm.com/guilt-vs-shame

Articol publicat intial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp