România a ajuns la un nivel de dezvoltare a structurilor de putere care permite guvernanților ei să recunoască faptul că au eșuat, că țara toată a eșuat, fără ca ei să poată fi trași la răspundere pentru asta. A spus-o și președintele și de atunci îl mai vedem doar o dată pe lună, a spus-o și ministrul Educației, care pare mai neclintit decât Babele din Bucegi în fotoliul lui. Țara a eșuat, a ajuns la un minim istoric, însă asta e din cauza altora. Dacă apuci să constați primul, în mod oficial, că suntem la un minim istoric, atunci te-ai extras cu abilitate dintre responsabili și poți arăta cu degetul spre alții.
Dar nu despre ei e vorba, ci despre un om simplu, unul din cei care duc pe umeri povara acestui eșec. Să-i spunem Ioana, personaj real, cu nume schimbat și câteva date modificate.
Ioana a terminat unul din cele mai bune licee din reședința județului ei. Provine dintr-o familie modestă, cu părinți harnici, dar afectați de succesivele crize, disponibilizări și probleme ale tranziției. Tatăl decide să plece la muncă în Italia, pentru a-și putea întreține familia. Ioana crește fără tată, pe care îl vede o dată pe an și pe care reușește să-l viziteze o singură dată acolo, la el. Din cauza depărtării și a neînțelegerilor, părinții divorțează. Ioana rămâne în grija mamei, în orașul ei, alături de care își petrece adolescența.
Termină totuși cu note excelente liceul și se înscrie la o facultate bună din Cluj. După doar un semestru, pandemia lovește din plin și Ioana se întoarce acasă. Urmează doi ani și jumătate foarte grei, în care este obligată să se angajeze ca să aibă din ce trăi. Lucrează la una din nenumăratele firme mici care împânzesc orașele noastre, pe un salariu de nimic, iar asta o împiedică să se întoarcă la facultate, în format fizic, atunci când se reiau cursurile. Absențele repetate de la școală și programul de lucru o fac să acumuleze restanțe, pe care le ia în cele din urmă, dar cu note minime de trecere. Eleva premiantă dintr-un liceu bun reușește să termine cu greu o facultate în care cursurile se fac din când în când.
Între timp, tatăl Ioanei suferă un accident de muncă în Italia și, invalid, este nevoit să se întoarcă acasă. O parte dintre economiile adunate cu greu se risipesc pe drumurile între Italia și România pentru constituirea dosarului de invaliditate și de pensionare.
Astăzi, Ioana se află la o răscruce importantă în viață: conștientă că a pierdut enorm în timpul licenței, ar dori să-și continue studiile cu un master, dar îi este practic imposibil să urmeze un master cu taxă. Viața în Cluj este insuportabil de scumpă și nu-și permite, din salariul ei, să-și plătească și chiria, și școala. Nu are multe alternative: fie prinde, prin miracol, un loc la un master bugetat și atunci poate să-și continue studiile, fie se întoarce în orașul ei și lucrează la o firmă oarecare pentru un salariu oarecare; fie, în sfârșit, ia și ea calea străinătății și își găsește un rost în lume.
Povestea Ioanei nu este singulară. România ultimilor ani a transformat o asemenea poveste într-un destin. Gestiunea catastrofală a educației în pandemie, și de către minister, dar și de către școli și universități, a produs o serie irecuperabilă de handicapuri pentru o generație din care se va salva doar o parte, abandonând în afara oricăror statistici zeci de mii de tineri a căror soartă nu mai interesează pe nimeni. Iar un asemenea destin e până la urmă pecetea unui decalaj care nu încetează să crească între societatea românească și cele occidentale, retezând acestor generații șansa de a se dezvolta și de a contribui prin dezvoltarea lor la dezvoltarea acestei țări.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acum revenind la subiectul esuat, da acest lucru este mai mult decat evident si in general se manifesta in toate domeniile. Totusi de la persoane cu experienta dl. Mihali - si nu numai - asteptam si solutii nu numai analize, ca sincer de acestea suntem cam satui. Iar cand vorbim de invatamant toti sunt experti: mai ales parinti, mai ales "expertii" din minister care in ultimii 30 de ani ne-au dovedit cat de buni sunt, dar mai noi si "expertii" din ONG-uri care numai ne arata ce scoala adevarata este in tarile scandinave, si ca acolo trebuie sa ajungem si noi - serios??! - dar daca ii intrebi cum, cam ridica din umeri.
Cu siguranta intre "expertii" enumerati mai sus s-ar putea sa fie si cativa experti de-a adevaratelea. Cum putem sa ii gasim si sa ii punem pe toti impreuna - marele proiect de tara (sic!) - si sa ajungem la un consens national. Nu se va misca nimic in tara aceasta daca nu va exista un consens national. Iar daca nu ii gasim, nu ar fi bine sa ii lasam pe altii sa vina sa ne arate cum trebuie sa facem? Mai ales ca in ultimii 30 de ani noi am demonstrat puternic ca nu stam prost numai cu facutul, dar stam execrabil si cu ganditul?