Școala ca o tortură, școala ca o plăcere. În Belgia, până la 18 ani, copilul trebuie să învețe să devină un cetățean, nu un geniu

Foto Guliver/Getty Images

În Belgia, la 12 ani copiii încheie ciclul primar, care a durat șase ani, și trebuie să se înscrie în ciclul secundar, care durează și el 6 ani, până la terminarea liceului. Înscrierea este un proces destul de complex, dar perfect reglementat, după criterii clare și transparente, stabilite de autoritățile francofone și neerlandofone. Dintre aceste criterii fac parte prioritar cele sociale: copiii aflați în situații familiale dificile ori cei care suferă de anumite boli ori deficiențe au prioritate în alegerea școlii. De asemenea, se poate dovedi decisivă și distanța de acasă până la școală: copiii nu trebuie să facă naveta zi după zi, pe distanțe mari, ci ei trebuie să locuiască, pe cât posibil, aproape de școală. 

Spre surpriza mea, ajuns în situația de a pregăti un asemenea dosar de înscriere, printre criteriile de distribuire a copiilor în ciclul secundar nu se regăsește cel al notelor. Nicăieri, până la sfârșitul liceului, notele nu fac parte dintre criteriile de distribuire sau selectare a copiilor în anumite clase sau școli mai bune. Calitatea școlilor nu e dată de notele elevilor, ci de calitatea profesorilor. Mai mult, în niciun moment copiii nu se află în concurență unii cu ceilalți. În schimb, toți copiii sunt evaluați, printr-un anumit număr de teste și examene, în fiecare semestru vreme de șase ani. Adică fiecare copil se află într-o singură competiție, una benefică pe termen lung: aceea cu el însuși.

Toate aceste mi-au permis să înțeleg filosofia socială a școlii belgiene: până la 18 ani, copilul trebuie să învețe, în primul rând, să devină un cetățean. Un cetățean, nu un geniu. Din limbajul educațional și școlar al copilului și adolescentului lipsesc ideile individualiste de competiție și de concurență între colegi, lipsesc șiragurile de FB și de nota 10, rivalitățile, orgoliile și dramele provocate de notele mici, fiind toate înlocuite de idei ale conviețuirii precum solidaritatea, întrajutorarea, toleranța, diversitatea etc.

Interesul suprem al școlii este să formeze cetățeni de nădejde în societate, atașați valorilor vieții în comun și nu rivali, nu lupi care se sfâșie între ei până la depresia lor sau până la isteria părinților lor. Deoarece și copilăria și adolescența sunt perioade de maximă fragilitate emoțională, dar și de maximă disponibilitate pentru învățare, este vital ca în această parte a vieții copiii să se dezvolte ca personalități armonioase, având încredere în ei înșiși, dar și în cei din jur. După ce aceste cărămizi sunt solid puse la temelia vieții, la ieșirea din adolescență copilul poate înfrunta orice competiție: să caute performanța în știință sau în artă ori să-și găsească vocația într-o meserie. Și tot la această vârstă el trebuie să se poată integra societatea ca adult care a interiorizat regulile după care trăiește comunitatea din care face parte.

Dacă însă școala este spațiul în care se promovează falsa concurență între copii, concursuri, teze, olimpiade, examene după examene, toate aceste competiții care suprasolicită mental și emoțional copiii, ei vor ajunge la 18 ani să urască învățarea, să urască școala, profesorii, autoritățile, dar să păstreze din școală singurul lucru cu adevărat nefolositor: individualismul feroce, neîncrederea în ceilalți. Toate pe un fond de blazare și de fragilitate emoțională care aduce în viața adultă niște tineri deja obosiți și triști.

Școala transmite cunoștințe, desigur, dar mai ales transmite valori ale vieții sociale. Valori care nu se deprind prin declarații sforăitoare, ci care sunt topite în betonul din care e construită școala, de care copilul se îmbibă zi de zi, în felul în care sunt organizate clasa și școala, în felul în care interacționează cu colegii, cu profesorii, dar și cu strada, cu trecătorii, cu polițistul, cu medicul, cu pompierul etc. Valori care călăuzesc viața profesorilor, încetând să mai fie ei înșiși modele ale egoismului și blazării și comportându-se cu elevii ca și cu niște cetățeni de încredere, beneficiind de drepturi și libertăți.

Eliminați concurența din clase, eliminați premiile I, II și III și mențiunile de la sfârșit de ani, eliminați examenele, olimpiadele și toate concursurile școlare inutile și puneți fiecare copil în competiție doar cu el însuși. Încetați să pedepsiți copiii cu note proaste, această armă albă rămasă periculos în mâna profesorilor răzbunători. Dați premii la sfârșit de an tuturor copiilor din clasă, pentru că fiecare a făcut cel puțin un lucru bun în acel an pentru care merită lăudat. Și veți vedea atunci că ei vor ști, dragi profesori, să vă răsplătească din plin cu încredere și respect. Nu din frică, ci din reciprocitate.

Și abia din acel moment vom avea în sfârșit cetățeni în societate modelați de școală și nu genii ratate, blestemându-și în permanență soarta distrusă de profesori și de școală.