Undeva spre finalul materialului precedent aminteam de așa zisele “aspecte tehnice”. Ce ar trebui să știm atunci când vizităm o proprietate? Ce întrebări ar trebui să punem și, mai ales, ce răspunsuri ne dorim? Până unde putem întinde coarda neajunsurilor și cât vom închide ochii la problemele observate? În principiu, astfel de case necesită atenție sporită, acțiuni și cunoștințe pe măsură. Recunosc, întrebările mele au avut și rolul de a transmite faptul că, într-o oarecare măsură, am habar de domeniul construcțiilor, dar că aveam și deschiderea de a învăța și experimenta lucruri noi care, de fapt, au o lungă istorie; folosirea pământului în este unul dintre exemple. Era foarte important ca interlocutorul nostru, omul care vindea, să înțeleagă faptul că noi nu suntem acolo din cauza unui moft de moment și știam că odată cu înstrăinarea unei proprietăți, omul dă și o parte din istoria sa. Deși casa părintească nu se vinde, uneori ajungi și în fața unui astfel de moment. Ne-am prins că nu era neapărat o dorință de a câștiga bani, ci mai mult de a face un transfer cuiva în stare să pună suflet în acel loc. Am simțit asta încă de la prima discuție și deja simțeam o oarecare responsabilitate.
În analiza noastră plecăm de la premisa că ați găsit peisajul perfect, locul care vi s-a arătat în vis, terenul pentru care merită să faci aproape totul. În fața acestui aspect veți ceda din primul moment. Esteticul zonei, priveliștea, paleta de culori care vi se desfășoară în fața ochilor vă vor deturna oarecum de la drumul lucid pe care vi l-ați propus și în acest context există șansa de a lăsa puțin garda. Dar acest lucru nu trebuie să se întâmple. E greu, indiferent în ce stadiu al căutărilor vă aflați. Știu oameni care au vizitat zeci de proprietăți, decizia de a alege venind foarte greu. Alții, doar câteva. În ceea ce ne privește pe noi, am atins idealul. Nu văzusem alt teren, eram la prima vizionare.
L-am rugat pe cel ce ne însoțea să urcăm pe jos, pe cel mai nasol drum. S-a mirat puțin, dar explicația noastră l-a convins. Nu aveam mașină, cu atât mai mult una de teren. Dacă urma să preluăm locul, trebuia să știm că putem face față urcușului, cu greutate în spate. Presupuneam că dealul e împânzit cu mașini serioase, dar până să putem apela la ele era cale lungă.
Prima impresie a fost bună. Prinsesem o zi de august cu soarele plantat pe un cer fără pată. “Terenul trebuie văzut în condiții cât mai aspre”, mă amuzam eu, asudând pe pantă. Dar drumul a fost plăcut, ghidul fiind un om deschis și vorbăreț. Ne arăta hotarele, de acolo până acolo și de dincolo până la gard. Am demarat analiza proprietății din exterior, după o logică proprie. Deși știam din anunț că există branșament electric, nu m-am putut liniști până nu am văzut cum firele intră în casă. Unii ar spune că nu e chiar așa de important, mai degrabă problema apei ar trebui rezolvată. Aici discuția poate divaga mult și culmea, fiecare „tabără” ar avea dreptate. Din acest motiv nu voi ștanța cu marca adevărului absolut ceea ce spun eu. Limitările bugetare eliminau de la bun început ideea panourilor fotovoltaice sau a unei extinderi de rețele de sute de metri. În consecință, existența unei branșamentului electric era vitală. Ba chiar făcusem și un exercițiu de imaginație care mi-a transmis frisoane. M-am întrebat retoric dar dureros, la ce distanță de casă aș fi acceptat să fie rețeaua electrică. Am ajuns la concluzia că aș fi făcut un efort de până la 100m, distanță încadrată în zona „norocului”, în multe cazuri. Sigur, unii au „tras curent” de la sute, dar asta e o altă ligă, altă forță.
Așadar, casa beneficia de acest vârf de lance al tehnologiei și anume energia electrică. Casa nu mai era locuită de vreo 20 de ani, dar ocazional se depozitau ustensilele necesare lucrului la fân. Am pășit în răcoarea casei cu nările larg deschise adulmecând precum un animal de pradă orice miasmă care ar fi putut să-mi transmită ceva.
Înăuntru era un miros standard, de casă veche, aerisită doar prin golurile specifice vârstei. Când ochii mi s-au obișnuit cu penumbra încăperilor, am căutat mucegai și umezeală. Deși era tencuită cu pământ, pete de o altă culoare tot s-ar fi văzut. Cu un cui ruginit găsit acolo, testam vigoarea tencuielii. Era fermă, bine lipită, nu se desprindea. Întreb când a plouat ultima dată și aflu că destul de recent. Mă bucur că nu văd urme de infiltrații. Bârnele arată bine, grinzile plafonului sunt impecabile. Casa e uscată, ceea ce e încă un element pozitiv adăugat pe rabojul analizei noastre. Îmi arunc privirea prin chepengul ce duce în pod. Bezna de acolo e și ea, îmbucurătoare. Întunericul, când vorbești de un pod, e semn de etanșeitate. Observ căpriorii negri de funingine. „Pe vremuri se afuma în pod slănina”, îmi spune Adi, cel ce dorea să vândă. Ieșim afară, fiind multumit spre extaziat. Știți ce greu e să-ți controlezi entuziasmul și să păstrezi un ton, dacă nu rece, măcar distant? Afară, Adi îmi arată o bârnă stricată, și-mi explică cum a ajuns în stadiul acela. Îmi imaginez repede operațiunea de schimbare, etapele procesului, care-mi par pe deplin realizabile. Studiez în continuare bârnele în căutare de praf, dar nu orice praf. Ci cel lăsat în urmă de dușmanul lemnului, caria. Nu găsesc. În schimb, fundația de pe latura lungă a casei e desfăcută parțial iar piatra cioplită stătea într-un echilibru straniu. Parcă blocurile masive de stâncă fasonată încercau să evadeze, dar o forță nevăzută le menținea încremenite. Prima bârnă, cea așezată pe fundație, flambase de-a lungul istoriei, antrenând și pietrele de sub ea. Aici, la fel. Un mic exercițiu de imaginație și cel puțin „virtual”, reclădisem fundația.
A urmat explorarea șurii, care e un mastodont ridicat din cărămidă de pământ, nearsă. E o bijuterie, dar care continuă seria provocărilor. Uit să mai respir.
Clădirea are trei încăperi mari și late: două grajduri și între ele, corpul central al șurii. Într-unul dintre grajduri mă și văd instalat într-un atelier de bricolaj și tâmplărie rudimentară. În celălalt amenajez mental un grup sanitar de excepție, iar corpul central capătă aspectul unei săli mari, vikinge, cu pereții bine garnisiți cu obiecte tărănești. Într-un colț e o bibliotecă și, de ce nu, o pianină. Tai repede această peliculă imaginară și revin în prezent. Acoperișul are mici probleme. Reparabile, dar cu emoții. Nu înjurați dacă singura țiglă spartă sau lipsă, e undeva sus, lânga coamă. Chiar daca nu a emis vreo maximă vis-a-vis de acoperisuri, Murphy a gândit, probabil, faptul că acea țiglă lipsă nu va fi într-un loc accesibil, ci la vreo 5 metri înaltime, într-un loc unde abia poți propti o scară. Deci, pentru o banală țiglă, vei avea nevoie de o scară lungă, solidă, care să nu joace sub tine într-o echilibristică periculoasă. Și dacă tot vorbim de țiglă, e important să afli acolo, pe loc, de ce fel e, pentru că procesul de restaurare va atrage după el și stricăciuni. Găsesc câteva rânduite într-un colț, similare cu ce am pe casă și șură. Referitor la cea de pe casă, trag concluzia că e austro-ungară. Cealaltă e marca Leul, Jimbolia. Caut febril informații pe vastul internet. Găsesc că Fabrica de țiglă „Bohn” de la Jimbolia, așa cum se numea la înființarea ei din 1864, fusese naționalizată în 1948. „E clar, azi nu mai funcționează”. Mai răscolesc putin spatiul virtual si dau de un articol ce-mi confirma teoria: fabrica s-a închis în 1996, definitiv. Am stăruit puțin asupra acoperișului deoarece reprezintă un punct vulnerabil deosebit de important. Inevitabil, când vei ajunge să iei la mână puțin acoperișul, multe țigle vor crăpa, devenind inutilizabile. Din acest motiv, trebuie să ai un stoc de avarie.
În cele din urmă, am discutat puțin și despre apă. Fântâna cu apă de ploaie o remarcasem deja. Apa e curată și se poate folosi în multiple scopuri. Aflăm că pe coclauri trece și o conductă de apă potabilă, doar că ar mai trebui făcută o captare în amonte, pentru a suplimenta debitul. Aveam apă și la un vecin din apropiere și la un izvor mai jos de casă. Deci, eram înconjurați de apă. Practic, tot ce văzusem și aflasem se înscria în niște hotare firești, situațiile identificate putând fi depășite fără probleme.
După acești parametri s-a desfășurat prima vizită, cu exact doi ani în urmă. Am atins și delicatul subiect al prezenței umane pe acele meleaguri. „Veți vedea, oamenii sunt cum trebuie, de omenie. Harnici și de cuvânt”, ne comunică Adi, cu o mimică ce-i întărea spusele. Ne povestește că sunt dotați pentru orice situație, iar problema transportului s-ar putea rezolva destul de ușor. Pe vremuri, dealurile erau dominate de perechile de boi în juguri, ce cărau sute și mii de tone. Acum însă, boii au dispărut, lăsând locul tractoarelor. Ne bucurăm să aflăm că șura „noastră” găzduise o pereche, în trecut.
E important să ai vecini de treabă. Detaliile nu se pot afla în cele câteva ore în care te plimbi pe teren. Le afli petrecând acolo zile bune, dând binețe. Fără acei oameni și cunoștințele lor, ești pierdut. Iar noi, încă o dată, avuseserăm noroc. Mai multe nici nu doream să aflu, la vremea aceea.
În acest moment, când abia am intrat pe făgașul aventurilor noastre, vă destăinui că fundația de care aminteam este reparată, grinda încovoiată a fost reintrodusă la locul ei și avem un stoc impresionant de țigle. Mai mult decât atât, i-am cunoscut pe cei ce trăiesc acolo, într-o aparentă izolare. Aparentă, deoarece între ei se află legături puternice iar acei câțiva kilometri ce-i despart fizic, nu contribuie decât la bucuria revederii. Iar la noi, proaspăt aterizați acolo, nu de puține ori am auzit spunându-se că nimeni nu credea că va mai aprinde cineva becul în acea casă. Am fost adoptați firesc, la început in curiozitate, iar acum suntem considerați membri ai comunității, aspecte pe care le voi detalia în viitor.
Imediat după ce am devenit proprietari, a venit iarna. Una mohorâtă, cu ploaie rece și ceață interminabilă. Nu am urcat la casă deloc în acea iarnă, simțeam că avem nevoie de puțină detașare. Câștigasem o bătălie, dar aventura nici nu începuse. Am folosit acest timp pentru a ne pune la punct o strategie. Rămăsese ca prima acțiune să fie o curățenie generală, sortare și inventariere a patrimoniului, mobil sau static. Nu pot să uit mirarea fostei proprietare când a văzut „talpa casei”, după mulți, mulți ani. „Dar ați trudit aici ceva”, a conchis ea, după o inspecție amănunțită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă nu intenționați să vă mutați definitiv acolo, pregatiti-vă paradisul pentru cand veti fi pensionar...ca mine! Mult noroc!