Foto: Guliver/Getty Images
A fost nevoie să fiu însărcinată. A fost nevoie să mă gândesc mai mult la fetița pe care o așteptam. A fost nevoie să o iubesc, să îmi fie frică de ea, să îi simt mișcările, să vorbesc cu ea - ca să am empatie cu fetița care am fost eu.
Am crescut știind că am fost un copil care nu dormea în timpul zilei, fiind o reală problemă pentru oricine trebuia să stea cu mine. De cele mai multe ori, ai mei erau indisponibili, așa că odată ce am împlinit trei ani, bunica mea s-a mutat cu noi „ca să mă crească”. Înainte de asta, rămâneam uneori la vecinii noștri, care aveau doi copii de vârste apropiate. Mama era asistentă medicală, lucra în ture și făcea gărzi, iar tata pleca des în delegații, ca inginer constructor. Așa că uneori, rămâneam să dorm la ei.
Eram cunoscută pentru „dificultățile” pe care le cauzam când nu voiam să dorm. Mai mult, am auzit deseori poveștile când băteam cu pumnii și picioarele în ușa de la intrare a vecinilor, urlând isteric că vreau la mama. Aveam doi ani. Până acum, mereu mi s-a părut amuzant, pentru că și istoriile acestea mi-au fost prezentate ca fiind, de fapt, amuzante. Mai târziu, înainte să iasă la pensie bunica mea, după serviciu, venea să stea cu mine. Era obosită și voia să doarmă după amiază. Eu nu dormeam. „Haha, îmi venea să te omor!”. Plus că, bebeluș fiind, nici nu mâncam cum trebuia, cât trebuia, ce trebuia (orice ar fi însemnat asta!).
Toate acestea au fost istorii cu care am crescut, de care râdeam când mi se repovesteau. Acceptasem, oarecum încurcată, că am fost un copil „problemă”.
Dintotdeauna mi-am imaginat că voi avea o fetiță. Am fost foarte fericită când am aflat că și soțul meu își dorea tot o fetiță. Cred că inconștient, îmi doream să o iubesc pe ea, ca să mă iert pe mine pentru lipsa de iubire arătată Copilului meu. Mult timp, uitându-mă la fetița care eram, nu puteam vedea decât un copil enervant, o orăcăitoare, care prin mofturile și capriciile de bebeluș, le făcea viața un calvar celor din jur… „vaaai… cine ar suporta un copil care bate cu pumnii și picioarele în ușă și urlă isteric?!”. Zâmbeam, înainte să fiu însărcinată, la gândul că poate o să am o fetiță care o să semene cu mine. Care „o să-mi mănânce zilele” așa cum mi se spunea că fac, mică fiind.
Când lucrurile s-au concretizat, iar șansele ca asta chiar să se întâmple au devenit realitate, am început să mă gândesc mai serios la posibilitatea asta. Pentru că au fost câteva nopți în care am avut insomnii, în combinație cu diagnosticul meu de Scleroză Multiplă, simptomele mi se înrăutățeau a doua zi. Să gestionez aceste simptome, sau agravările în timp ale SM-ului, a devenit a doua natură pentru mine. Așa stau lucrurile, pur și simplu. Este ceva ce trebuie să fac. Cu toate acestea, în contextul în care urma să vină pe lume acest copilaș dependent de mine, care, prin natura lui, va avea nevoie de atenție ziua și noaptea, m-am speriat. Mi-a fost frică să nu îmi fie frică de ea, de nevoile ei, de dependența ei, de nopțile nedormite de care acum am atâta nevoie pentru a funcționa.
Dar atâția ani de psihoterapie personală și de formare ca psihoterapeut în Analiză Tranzacțională mi-au oferit niște unelte neprețuite de autoanaliză și introspecție. Am conștientizat că frica mea avea o imagine. Imaginea mea. Imaginea mea, mică, urlând, capricioasă. Și urlând. Urlând după mama. Și atunci s-a spulberat. Frica de a-mi fi frică de ea, de fetița mea. Pentru că acel Copil din mine, acea Eu mică, la doi ani, urlam după mama, pentru că ea nu era acolo. Eram un copil care se trezea în altă casă, unde Mama nu era.
Analiza Tranzacțională definește Copilul ca starea Eului în care reținem emoțiile trăite și nevoile resimțite în copilărie (sau într-un moment trecut). Eric Berne, părintele Analizei Tranzacționale, definește trei stări ale ego-ului: Părinte – ca atitudini, comportamente și emoții asumate de la mama, tata sau persoane reprezentative pentru copil, Adultul – gânduri, sentimente, comportamente manifestate potrivit situației prezente, de aici și acum, și starea ego-ului de Copil – rămășițe din copilărie, gânduri, emoții și comportamente folosite în trecut, și care la un moment dat, au fost de ajutor în gestionarea anumitor situații (Berne, 1961, p. 240).
Acest model m-a ajutat să îmi înțeleg și Părintele introiectat, mai mult decât a-i înțelege, rațional, motivele mamei când pleca în gărzi. Da, am realizat întotdeauna că nu avea de ales, că aceasta era munca ei, și că nu pleca special să mă lase singură. Copilul însă, simțea altceva. Copilul chiar se simțea abandonat. Fără să acuze pe nimeni, crezând că asta merită, că așa trebuie să se întâmple lucrurile. Și până nu am gestionat acest conflict intern, rațional vs. emoțional, nu am reușit să fac pace.
De când privesc lucrurile astfel, sunt mai îngăduitoare cu mine, și mai dispusă să-mi ofer acceptare și permisiune pentru ce simt și ce am simțit la un moment dat. Resimt altfel permisiunile și în lucrul cu clienții mei în psihoterapie. Am început să privesc cu empatie acel Copil, să îl înțeleg, să îmi înțeleg acum momente în care mă simt abandonată.
Ce e cel mai important este că mi-a dispărut orice frică și orice dubiu că orice s-ar întâmpla, nu voi putea fi alături de fetița mea. Pentru că eu nu plec nicăieri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.