Cum putem dezvolta industria românească până în 2050

Foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

Industria românească trebuie să ajungă la emisii zero până în 2050. În acest context, producția de oțel primar, de ciment și de chimicale (mai ales îngrășăminte) va trebui să se transforme cel mai profund. Întârzierea reformelor și finanțării necesare pentru a moderniza industria românească poate amenința profitabilitatea produselor industriale și, în acest mod, contribuția la bugetul național și locurile de muncă existente.

În ciuda dezindustrializării din 1990, economia României este încă puternic dependentă de producția industrială. Industria României este, de asemenea, intensivă în emisii: în 2021, emisiile din industrie s-au ridicat la 25,1 MtCO2 (din care 10,7 Mt au fost emisii de proces), în principal din producția de ciment, fier și oțel și produse chimice. Aceste emisii sunt rezultatul cantităților semnificative de combustibili fosili consumați atât ca sursă de energie, cât și ca materie primă în procesele industriale convenționale, cu emisii de proces inerente.

Revizuirea sistemului UE de comercializare a certificatelor de emisii (EU ETS), inclusiv eliminarea treptată a cotelor gratuite până în 2034 și interzicerea eliberării de noi cote pe piețele primare începând cu 2039, înseamnă că o decarbonizare profundă este vitală pentru producătorii industriali protejați până acum de eliberarea de cote gratuite. Concurența în cadrul UE este, de asemenea, în creștere, mai ales în ceea ce privește introducerea pe piață a produselor industriale cu emisii reduse de dioxid de carbon. Această concurență este stimulată de politicile UE, cum ar fi Regulamentul privind proiectarea ecologică pentru produse durabile și mecanismul de ajustare la frontiera de carbon.

Aceste realități nu sunt o surpriză nici pentru autoritățile române și nici pentru actorii industriali. Planurile de decarbonizare a industriei sunt adoptate și agreate la nivelul UE. Totuși există o serie de incertitudini când vine vorba despre finanțarea acestei tranziții, modalități practice de implementare, rolul statului și, nu în ultimul rând, impactul socio-economic.

Având aceste precondiții și termenii stabiliți suntem puși în fața a două întrebări esențiale:

Cine plătește pentru modernizarea industriei?

Deși reprezintă o regândire binevenită a politicii industriale, Planul Industrial Green Deal al UE (GDIP) riscă să creeze un dezechilibru între statele membre (SM): în lipsa unor fluxuri de finanțare naționale dedicate semnificative, cea mai mare parte a sprijinului financiar pentru industrie va fi acordat prin intermediul ajutoarelor de stat, în special având în vedere flexibilitatea oferită de Cadrul temporar de criză și de tranziție și de Regulile generale de exceptare pe categorii până în 2026.

În lipsa unor fluxuri de finanțare dedicate și a unei game de producători care să primească sprijin, țările mai reținute din punct de vedere fiscal, cum ar fi România, riscă să fie depășite de schemele generoase de sprijinire a industriei implementate în țări precum Germania și Franța și, astfel, să rămână în urmă în ceea ce privește ritmul și amploarea decarbonizării industriale.

În ciuda acestor provocări semnificative, România ar putea avea un alt avantaj față de țările mai dezvoltate precum Germania sau Franța și anume accesul la finanțare UE precum Fondul de Modernizare și Fondul de Inovare. Complementar cu eventualele scheme de ajutor de stat bine-orientate către industriile competitive, statul român ar trebui să deblocheze finanțări private, și să implementeze un sistem de achiziții publice verzi pentru a stimula o piață pilot pentru produse precum oțelul verde. România dispune de oportunități importante în aria achizițiilor publice verzi, dat fiind cheltuielile semnificative pe proiectele mari de infrastructură.

Finanțările accesibile și rezultatele acestor finanțări sunt însă dependente de timp. O strategie națională în domeniul industriei ar trebui să prioritizeze în acest sens accesul la finanțările Europene în viitorul apropiat.

În calitate de stat membru al UE cu venituri mai mici, România beneficiază, de asemenea, de acces la finanțare, cum ar fi Fondul de modernizare și Fondul de coeziune, care pot finanța decarbonizarea industrială și pot contribui la crearea de noi piețe pentru produsele industriale ecologice. România poate beneficia, de asemenea, de o bogată experiență internațională în ceea ce privește modelele de afaceri în domeniul infrastructurii, instrumentele de finanțare și mecanismele de creare a pieței pentru decarbonizarea industriei, care sunt testate și puse în aplicare în întreaga Europă și în întreaga lume.

În același timp e important să remarcăm că România este bine poziționată pentru a conduce acțiuni ambițioase de decarbonizare industrială. Caracteristicile sale geografice îi conferă un potențial semnificativ în ceea ce privește energia regenerabilă, hidrogenul verde și stocarea onshore a CO2. 

Ce ar trebui să facem mai exact?

Pentru a ajunge la net zero emisii la nivel de economie până în 2050, principalele rute pentru decarbonizarea industrială sunt electrificarea masivă a industriei, îmbunătățirea continuă a eficienței de consum a energiei și resurselor, folosirea hidrogenului regenerabil și a altor combustibili alternativi și captarea și utilizarea sau stocarea emisiilor de dioxid de carbon (CO2).

Electrificarea industriei și energia electrică din surse regenerabile 

Alternativele electrice sunt disponibile în comerț pentru unele industrii care necesită căldură la temperaturi joase sau medii, cum ar fi industria hârtiei și a celulozei, dar electrificarea căldurii la temperaturi ridicate (de exemplu, în producția de oțel) este mai dificilă și mai costisitoare.

Electrificarea proceselor industriale are, de asemenea, implicații semnificative pentru sistemul energetic național, având în vedere sarcinile electrice suplimentare implicite care vor necesita fluxuri constante de energie electrică din surse regenerabile la prețuri accesibile pentru a permite reduceri reale ale emisiilor.

Acest lucru necesită, la rândul său, dezvoltarea unor capacități de energie regenerabilă pe scară largă, care a fost lentă în România, în ciuda unor progrese semnificative în materie de politici, cum ar fi permiterea contractelor de achiziție directă de energie electrică (CAEE) și dezvoltarea unui sistem de contracte pentru diferență pentru 5 GW de energie regenerabilă.

Alte bariere semnificative sunt necesitatea de a extinde capacitatea rețelei electrice din România, problemele legate de autorizații, un cadru de guvernanță incoerent și o pondere ridicată a companiilor energetice de stat ineficiente.

Îmbunătățirea utilizării resurselor (eficiența energetică și materială și înlocuirea materialelor)

Îmbunătățirea eficienței resurselor se realizează, în general, prin modernizarea echipamentelor și optimizarea controlului proceselor, ceea ce poate duce la o reducere generală a consumului de energie, apă și materii prime. În timp ce eficiența resurselor industriale s-a îmbunătățit semnificativ din 1990 încoace, îmbunătățirile progresive sunt încă în curs de realizare. În contextul actualei crize a prețurilor la energie, îmbunătățirea eficienței energetice este cea mai vizibilă măsură luată de industrie (inclusiv reutilizarea energiei reziduale), dar îmbunătățirile eficienței materialelor sunt, de asemenea, importante: modelarea realizată de EPG împreună cu Climact arată că sectorul cimentului ar putea obține reduceri ale emisiilor de până la 50% prin creșterea eficienței materialelor.

Substituirea materialelor poate fi aplicată atât în amonte (înlocuirea materiilor prime industriale cu alternative cu emisii mai reduse de dioxid de carbon), cât și în aval (înlocuirea produselor industriale cu alternative cu emisii mai reduse de dioxid de carbon).

Acest articol a apărut inițial și pe platforma InfoClima.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp