De la catifeaua Ateneului la luminile Controlului, Festivalul Enescu 2025 a demonstrat că muzica clasică nu e un dinozaur ținut sub glob de sticlă într-o bibliotecă arogantă, ci un dandy cultural care poate să danseze și pe vals, și pe electro. Scoasă din saloanele elegante și adusă în spații alternative, muzica a prins o energie nouă și un public diferit. Și da, surpriza mare e că, în sneakers, clasicul se simte excelent.
Clasicul are chef de joacă: muzica iese din sală și intră în oraș
Cred că se va vorbi mult despre ediția 2025 a Festivalului Enescu și felul în care a provocat discuții despre cultură, despre cum o consumăm sau, mai degrabă, cum o savurăm. Dar e normal — marile schimbări aduc întotdeauna valuri. La urma urmei, nici Carmen de Bizet n-a fost primită cu aplauze la premiera din 1875. Dimpotrivă: publicul era scandalizat, a huiduit, criticii au strâmbat din nas, iar compozitorul a murit convins că a dat greș. Câțiva ani mai târziu, aceeași lucrare devenea blockbuster al operelor și hit în istoria muzicii.
Poate că Bizet ar fi zâmbit dacă ar fi prins o seară la Enescu în Control; probabil ar fi bătut ritmul cu piciorul și ar fi comandat un pahar de Purcari. Pentru că muzica clasică, oricât de aristocrată o vedem, are nevoie să mai iasă din casă și să se plimbe prin oraș.
De ce spațiile alternative fac bine clasicului
Ateneul e superb, iar solemnitatea lui are un farmec imposibil de copiat. Dar poate intimida. Iar dacă ții clasicul doar acolo, începe să pară bibelou. Și clasicul, de fapt, e opusul bibeloului: respiră, transpiră, vibrează. Nimic nu poate înlocui emoția unui concert într-o sală istorică, unde simți tradiția și aplauzele sunt calculate. Dar asta nu înseamnă că e singurul mod de a trăi sau descoperi muzica.
Enescu 2025 și concertele din spații alternative – de la muzeul MINA la clubul Control – au arătat că simfoniile și cvartetele nu se ofilesc dacă ies dincolo de cortina roșie și ciucuri aurii. Scoase din catifea și puse în sneakers, nu pierd nimic. Din contră, câștigă energie, prospețime, libertate. Într-un club nu mai contează dacă „se aplaudă între părți sau nu?”, contează ce simți. Muzica vine direct spre tine, fără protocol.
Publicul e altul, la fel și reacțiile sale: cineva aplaudă „greșit”, un copil dansează, un tânăr stă pe jos, cu paharul lângă scaun. Și e perfect așa: muzica ajunge direct, uneori la câțiva milimetri de tine.
Nu cred că e vorba de a înlocui sălile de concert, care rămân sacre și necesare. Dar e vital să le completăm cu locuri noi. Altfel, clasicul riscă să fie expus ca un tablou scump pe care nu ai voie să pui mâna. Și e păcat, pentru că, în esență, e cea mai vie și universală muzică.
Când muzica devine o experiență
De obicei, ascultăm clasicul în liniște, cu ochii fixați pe scenă și cu grijă să nu tușim între părți. Dar ce se întâmplă când spațiul însuși te obligă să trăiești muzica?
La muzeul MINA, într-un concert-concept care a mixat Scarlatti, impresioniști și surprize contemporane, am simțit cum muzica nu mai era doar sunet, ci corp, textură și parfum de Art Deco. Proiecții inspirate de Klimt, culori în mișcare, un Bösendorfer personalizat cu desene aurii – toate au făcut ca experiența să fie multisenzorială și mai mult decât un recital.
În fața mea, un puști de vreo opt ani bătea ritmul și fredona încântat. Nu cred că știa ce înseamnă „interpretare istorică” sau „practică autentică”. Știa doar că se simte bine. Și cred că aici e secretul: spațiile noi nu banalizează clasicul, ci îl fac mai prietenos. Îl scot din vitrină și îl pun lângă noi, în viața de zi cu zi.
„E greu, e elitist, e doar pentru cunoscători” – asta se spune despre muzica clasică. Dar e fals. Muzica clasică e cameleon: poate să fie ceremonioasă la Ateneu și electrizantă într-un club. Poate să te facă să plângi la un Andante sau să dai din cap la o percuție minimalistă. Iar atunci când o pui într-un context urban, descoperi cât de accesibilă e, de fapt.
Nu mai vorbesc de filme – unde Mozart în Out of Africa, Verdi în Pretty Woman sau Strauss în Squid Game rămân prinși de poveste ca popcornul de degete. Muzica clasică are o forță care nu cere explicații, ți se lipește de suflet indiferent câte și ce diplome ai.
Am văzut zilele acestea oameni care nu ar fi intrat niciodată la un concert simfonic, dar care s-au ridicat în picioare, fascinați, la un Adagio versiune jazz în Control. Sau au izbucnit în aplauze la mijlocul unei rapsodii revizuite electro — și de ce nu? Reacțiile spontane dau muzicii energie nouă și bucurie autentică muzicienilor. Dacă vrem ca această muzică să aibă viitor, hai să-i permitem să fie mai mult decât un ritual, să fie o poveste vie spusă mereu altfel.
Clasicul are nevoie să mai iasă din (a)casă ca să fie redescoperit
Post-Enescu, m-a lovit o nostalgie rudă cu Cehov și o revelație: muzica clasică seamănă cu un animal de companie aristocrat. Îi place confortul covoarelor groase și al lustrelor de cristal, dar, dacă o ții doar acolo, se plictisește. Trebuie scoasă la plimbare și să intâlnească alți oameni - la metrou, pe asfalt, în hale industriale, parcuri sau muzee digitale.
Enescu 2025 a demonstrat că muzica nu se supără când o muți în sneakers - ba chiar se distrează. De la Kurtág și Nirvana la Ateneu, până la Debussy și Scarlatti într-un muzeu contemporan, clasicul s-a jucat cu decorurile și a câștigat. Și publicul s-a schimbat odată cu el. În sălile tradiționale, ai programe tipărite pe hârtie scumpă și pauze pentru tuse discrete. În spațiile alternative, apar adidașii, paharele de vin, aplauzele pe shuffle și, uneori, dans. Nimic nu se pierde – totul se redescoperă. Iar muzica clasică e companionul urban, sociabil și surprinzător, căruia chiar îi place să rămână cu tine până târziu în Control.
Cât de modern e prea modern?
Desigur, apare mereu întrebarea: până unde merge modernitatea? Foarte prezentă la Enescu 2025, unde a împărțit publicul: unii au ridicat sprâncenele, alții au aplaudat în picioare. Discuția nu e nouă, francezii au construit Opera Bastille și Filarmonica din Paris tocmai pentru a arăta că operele clasice pot fi repovestite și în afara celebrei Opere Garnier, care anul acesta sărbătorește 150 de ani.
Am văzut la Bastille Cenușăreasa lui Prokofiev pusă în scenă de Nureev ca un film hollywoodian din anii ’30: prințul era star de cinema, zâna bună – producător de film, iar surorile vitrege erau bărbați travesti. Comic, neașteptat, superb și absolut fidel spiritului muzicii, spectacolul se joacă mereu cu casa închisă.
E asta mai puțin serios decât varianta clasică? Eu zic nu. E doar o nouă formă de a spune aceeași poveste. Și aici e frumusețea: nu trebuie să alegem între tradiție și experiment, ci să le lăsăm să conviețuiască. Așa cum nu compari Mona Lisa cu Klimt sau Van Gogh, nici o amandină cu o Pavlova. Sau o merdenea cu ciocolata Dubai. Toate au farmecul lor și toate au locul lor.
Dacă ne punem întrebarea „ce urmează?”, poate răspunsul e mai relaxat decât credem: clasicul trebuie lăsat să respire. Să experimenteze. Să încerce haine noi. Pentru că așa rămâne viu. Și, cine știe, dacă Bach ar intra azi într-un club, poate că ar fi primul care să ceară un bis. In timp ce Mozart – știm cu toții – s-ar fi urcat direct pe scenă să improvizeze.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.