foto: Profimedia
1. Cum se citește Eminescu (și de ce nu trebuie să-ți fie frică de el)
Dragă Filip, înainte de orice poezie, vreau să-ți spun ceva ce nu ți-a spus nimeni la școală:
La niciun scriitor, oricât de mare, nu te uiți cu teamă.
Nu există un mod „corect” de a simți.
Nimeni nu are monopol pe emoția ta.
Nimeni nu îți spune „asta a vrut să spună poetul”.
Nu.
Îl citești curajos, cu mintea ta, cu vârsta ta, cu inima ta, cu analogiile tale.
Lucrurile mari se înțeleg în timp, nu la comandă.
Rolul meu nu e să-ți zic ce să simți.
Rolul meu e să-ți dau contextul. Să-ți aprind lanterna.
Restul e al tău.
Și încă ceva:
**Eminescu nu „merge” cu muzică în căști.
Eminescu ESTE muzică.**
Are ritm, are pulsație, are o muzică built-in pe care nu am mai citit-o până la el în literatura noastră.
Dacă îl citești cu voce tare, e ca un concert.
Uneori e orchestră, alteori vioară solo.
Tu doar trebuie să îl asculți.
Nu să îl înțelegi tot din prima.
Nu să-l diseci.
Ca la filarmonică: nu trebuie să „pricepi”, trebuie să auzi.
2. „Epigonii” — Eminescu își desenează familia spirituală
Filip, îți imaginezi un tânăr de 24 de ani care se uită în urmă și vede tot ce a fost înaintea lui?
Asta face Eminescu în „Epigonii”.
Își enumeră „strămoșii literari”.
Le spune numele ca pe niște constelații.
Și o face cu o muzicalitate care parcă ridică plafonul camerei.
Uite începutul, să vedem orchestra intrând:
„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
… Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.”
E ca și cum ai descrie universul Marvel, dar cu poeți.
Apoi urmează defilarea lor — o hartă literară vie:
„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere…
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară…
Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne…
Veselul Alecsandri… minune luminoasă…”
Fiecare vers e o scenă.
Fiecare nume — o luminiță în universul ăsta al lui Eminescu.
Și apoi vine partea în care el trage un pumn în masă:
Generația lui, spune el, e o generație ruptă, fără ideal.
Versurile astea sunt antologice:
„Iară noi? noi, epigonii?..
Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi…”
Și finalul, care te lovește ca un gong:
„Toate-s praf… Lumea-i cum este…
Şi ca dânsa suntem noi.”
E prima dată când vezi un Eminescu lucid, critic, aproape amar.
Și totul cântă — asta trebuie să simți. Cumva, în Epigonii el ne și spune cum va scrie. Sau cum NU va scrie. Hai să vedem.
3. „Atât de fragedă” — mai ții minte prima poezie, cu tulpina, pe care criticii s-au chinuit s-o facă „de dragoste”? Hai s-o citim pe asta.
Filip, dacă vrei să înțelegi ce înseamnă delicatețea, citește primele patru versuri:
„Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.”
Nu e sirop.
Nu e kitsch.
E exact limita aceea dintre frumusețe și durere.
Uite asta:
„Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc —
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.”
Versurile astea, ultimele, trebuie citite încet.
Au o eleganță pe care n-o mai găsim ușor.
Și vine momentul cel mai uman:
„Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău…”
E iubire neîmpărtășită, Filip.
Cel mai greu fel de iubire.
Cel mai subtil.
Și totul sună ca un solo de pian la final de concert.
4. „Scrisoarea I” — Eminescu și Hawking stând la aceeași masă
Filip, dacă un poet poate explica Universul mai bine decât un fizician, el e Eminescu.
Începem, ca în orice întâmplare în care vorbim despre a-ha momentsm cu o cameră întunecată care cineva aprinde o lumină. Aici, lumânare. Becul abia fusese inventat (în 1879) dar pare că nu ajunsese la Eminescu în 1881 când a scris Scrisoarea.
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare…”
De aici — just like that! — suntem în cosmos.
Uite cum explică începutul lumii:
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă
Pe când totul era lipsă de viață și voință
Când nu se-ascundea nimica desi tot era ascuns,
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns…”
Și apoi scena care e pur și simplu Big Bang-ul poetic:
„Dar deodat’ un punct se mişcă… cel întâi şi singur.
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!”
Cosmologie, mitologie, poezie — toate în același vers.
Apoi vine una dintre cele mai frumoase imagini din întreaga literatură română:
„Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric.”
Și bucățica mea preferată, pe care o simți ca pe un adevăr universal:
„Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”
E egalitarism cosmic.
E filozofie pură.
E simfonie.
5. „Glossa” — geometria perfectă a poeziei
Filip, „Glossa” e ceva ce nu ți-a explicat nimeni cum trebuie:
E o construcție matematică.
Prima strofă e un set de axiome poetice:
„Vreme trece vreme vine
Toate-s vechi si noua toate
Ce e rau si ce e bine
Nu spera si nu ai teama
Ce e val ca valul trece
De te-ndeamna de te cheama
Tu ramai la toate rece.”
Apoi fiecare vers devine finalul unei strofe noi.
Ca într-o demonstrație logică.
E ca un cub Rubik perfect rezolvat, unde culorile se repetă în ritmuri previzibile.
Și finalul închide cercul, prima strofă, dar invers:
„Tu rămâi la toate rece…
Vreme trece, vreme vine.”
Simetrie.
Matematică.
Muzicalitate pură.
Nu există nimic asemănător. În fine, există. Glossă s-a mai scris în literatura universală. Noi vorbim de-a noastră.
6. Eminescu a fost european înainte ca Europa să devină un concept
Filip, dacă cineva îți spune vreodată că Eminescu e „naționalist, local, închis”, roagă-l frumos să deschidă o carte de istorie. Da, avea niște păreri uneori anapoda, dar:
- A studiat la Viena – unul dintre centrele intelectuale ale lumii.
- A continuat la Berlin, unde predau marii filosofi.
- Citea Heine, Goethe, Schiller, Byron, Hugo, tot ce era mai modern.
- Polemiza cu autorii vremii lui.
- Scria articole politice și culturale cu referințe europene.
- Era un cititor compulsiv: filozofie, fizică, astronomie, lingvistică, mitologie.
Eminescu a avut cultura unui om european adevărat.
Nu provincial.
Nu izolat.
Nu „din manualul de la școală”.
Dacă s-ar fi născut astăzi, ar fi vorbit trei limbi străine și ar fi avut abonament la bibliotecile digitale ale lumii.
Eminescu iubea greu și real (nu „diafan” cum ți-l vând manualele)
Dragă Filip, nu vreau să-ți arăt un Eminescu îndrăgostit „ca la carte”, ci un om: gelos, vulnerabil, stângaci, uneori disperat, alteori năprasnic de tandru.
Scrisorile lui către Veronica Micle sunt adesea: frumoase, grele, pline de dor, pline de teamă, pline de neputință.
Nu e nimic „îngeresc” aici.
E omenescul cel mai curat.
Exemplu (adresat ei):
„Mi-e dor de tine încât mă doare pieptul când respir.”
sau
„Te iubesc pentru că nu pot altfel. Nu mă pricep altfel.”
Eminescu a iubit ca un om real, nu ca o statuie de marmură.
Eminescu era sărac, obosit și uneori foarte singur
Toți vor să-l pună pe soclu.
Foarte puțini acceptă adevărul: Eminescu a trăit mult sub limita confortului: salarii mici, chirii schimbate, haine modeste, mâncare puțină, depresii neînțelese, nopți nedormite, un job (la „Timpul”) care l-a stors de energie.
E greu să fii geniu când nu ai bani de lemne de foc.
Și totuși, el scria.
Boala lui nu trebuie romantizată
N-a fost „nebunul genial”.
A fost un om bolnav într-o epocă fără medicină modernă.
Atât. Asta NU e o poezie.
De ce e important să îl vezi așa, Filip?
Pentru că nu vreau să crești crezând că:
- geniile nu suferă,
- oamenii inteligenți sunt fericiți,
- cultura te protejează de durere,
- a scrie bine înseamnă a trăi frumos.
Eminescu ne învață exact contrariul:
Nimic omenesc nu e străin de oameni excepționali.
Și tocmai de aceea merită citiți.
Ultima lui poezie — scrisă în noaptea dinaintea morții
Aici, Filip, trebuie să ne oprim cu un pic de tăcere.
În ultima lui noapte, Eminescu a scris aceste patru versuri:
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Asta nu e o poezie.
E șoaptă.
E un om care își întreabă viața unde a fugit.
E un bărbat de 39 de ani, extenuat, rănit, singur, care totuși mai vede ceva:
viața e clipă — și e păcat s-o pierzi.
Nu există Eminescu mai frumos decât omul din aceste patru versuri.
7. Ce se întâmpla în lume în epoca lui Eminescu
În muzică — romantismul explodase
Wagner compunea Tristan și Isolda (1865) și Inelul Nibelungilor.
Verdi scria Aida (1871).
Brahms își lansa primele simfonii.
Ceaikovski compunea Lacul lebedelor (1877).
Muzica lumii era intensă, pasională, monumentală — exact vibrația pe care o simți în „Scrisoarea I”.
În literatură — la apogeul romantismului târziu
Dostoievski publica Crimă și pedeapsă (1866) și Frații Karamazov.
Tolstoi publica Război și pace (1869).
Flaubert scria Madame Bovary.
Baudelaire publica Florile răului (1857).
Victor Hugo era în plină glorie literară.
Eminescu nu era o anomalie: era în aceeași familie de sensibilitate cu marile spirite ale continentului.
În teatru — modernizarea spectaculoasă
Ibsen începea teatrul social european cu O casă de păpuși (1879).
Caragiale (prietenul lui!) începea și el să scrie, influențat de modernitatea europeană.
- Lumea intra în realism și psihologie. Eminescu era contemporan cu trecerea la modernitate dramaturgică.
În pictură — explozia impresionismului
Monet picta Impresie. Răsărit de soare (1872).
Manet, Degas, Renoir schimbau pentru totdeauna felul în care se vede lumea.
Apar primele expoziții impresioniste la Paris (1874).
În timp ce impresioniștii dezvăluiau lumina, Eminescu dezvăluia „lumina interioară”.
Știința — o revoluție pe care o simți în „Scrisoarea I”
Darwin publică Originea speciilor (1859).
Maxwell formulează teoria electromagnetismului (1860–1870).
Helmholtz, Hertz, Kelvin schimbă fizica.
Progresele astronomiei sunt uriașe:
- se măsoară viteza luminii,
- se descoperă nebuloase și galaxii,
- se discută deja structura Universului.
- Nu e o întâmplare că Eminescu scrie poezie cosmică.
„Scrisoarea I” e plină de imagini pe care fizica abia începea să le explice.
Politic și social — națiunile se construiesc
Germania se unifică în 1871.
Italia se unifică în 1861.
SUA ies din Războiul Civil (1865).
Monarhii constituționale se consolidează.
- Eminescu trăiește în epoca marilor construcții naționale — de aceea idealismul și istoria sunt atât de prezente în opera lui.
În viața urbană — revoluția orașelor
Paris se transformă radical (planul Haussmann).
Viena, unde studiază Eminescu, devine capitala culturală a lumii.
Apar trenurile internaționale, ziarele, primele reviste culturale serioase.
Eminescu era în mijlocul modernității, nu în afara ei.
8. Tema pentru Filip (una singură, deși e loc de mai multe):
Scrie un catren despre ce vrei tu care să poată fi cântat.
Nu contează rima.
Contează ritmul.
Exemplu (doar ca să vezi cum curge):
„În noaptea cubică luna pătrată
Bate în ziduri lumină curată,
Sapă, alergă, creează din bloc
O lume ciudată răsuflă în loc.”
Dacă poți s-o fredonezi, e bine.
Dacă poți s-o pui pe o melodie, e perfect.
Dacă nu găsești muzica — înseamnă că încă nu e Eminescu. Al meu nu e, e cla
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Această ramură compară sisteme de educație din diferite țări sau zone geografice pentru a afla niște patternuri, un numitor comun etc. Este lesne de înțeles pentru oricine a trăit în comunism că pedagogia compratată era un cartof fierbinte pentru mult iubitul partid. A compara avântul marxist-leninist al pedagogiei socialiste cu sistemele banditești ale occidentalilor nu prea intra pe agenda partidului. Ne place sau nu, pedagogia comparată nu apare ca obligatorie în pregătirea pedagogică, ci doar ca notă de subsol, marginală. De aici și naționalismul excesiv al învățământului nostru: ce știu ăștia, occidentalii! Au ei olimpici? N-au! Noi avem la hectar. Avem și analfabetism funcțional, dar avem mai mulți olimpici ca ei. Reminscență sovietică: cine pune primul om pe Lună, cine cucerește primul spațiul cosmic etc. Că au apărut înregistrări cutremurătoare, cu cosmonauți soivetici care s-au prăjit în modulele lor la intrarea în atmosferă e nesemnificativ. Educația sovietică a operat cu MASE, nu cu INDIVIZI. Nu există elev, există masa elevilor. La sovietici e ca la armată: carne de tun. Dacă treci testele, e de bine, Restul contează mai puțin.
Nimeni nu are monopol pe emoția ta.”
după care, câțiva ‘trebuie’ mai jos:
“Și totul cântă — asta trebuie să simți.” :))
Atenție: Eminescu n-a intuit doar valoarea literară a lui Creangă, ci și valoarea PEDAGOGICĂ a lecțiilor sale, aparent ușoare și simple. Creangă nu preda după metodele scorțoase ale vremii, ci făcea ceea ce astăzi o fac sistemele avansate de educație: o educație naturală, în care copilul este mai curând direcționat și încurajat să se dezvolte decât pompat cu informație și turnat în tiparele unor examene anoste și inutile.
Problema cu literatura în România nu este CĂ se face. Nu este că îi predăm pe Crangă și Eminescu. Este CUM se face.
Este că, de la o vârstă timpurie, elevii sunt aruncați în fălcile CRITICII LITERARE. Sistemele evouate de educație predau clasici, dar îi predau prin joc de rol, scriere creativă, conversație liberă și lectură. Noi mestecăm "metatextul care interșarjează intercontextualitatea narativ-lirică a textelor incongruent coneptualizate paradigmatic" la o vrâstă fragedă, în care gândirea abstractă nu este pe deplin formată. Vă pot servi comentarii de clasa a V-a sau a VI-a de vi se pielea de găină, luate din manuale sau culegeri de după 90. Și notați că în această perioadă SE PUN BAZELE, se toarnă fundația. Dacă aceste baze sunt puse prea devreme, atunci întreaga structură se clădește pe nisip și se scufundă în analfabetism funcțional. Literatura nu este singura materie în care aceste baze se pun prea devreme ca să prindă rădăcini, iar mlaștina analfabetismului funcțional a devenit atât de evidentă încât toți o acceptăm ca pe o realitate de necontestat.
De unde vine această abordare nocivă? Răspuns: din comunism. Explicația este destul de simplă: în comunism, exprimarea liberă și gândirea critică erau considerate periculoase. Celebra propoziție "Ana are mere" devenise periculoasă într-o țară în care nu găseai fructe decât dacă ți le cultivai singur. Critica literară a constituit o supapă comodă, pentru că, prin dificultatea oferită la o vârstă fragedă, tăia din fașă gândirea critică. Vorbirea liberă, colocvială, lua o lovitură în bărbie, copilul lua nota și partidul dormea liniștit.
De ce nu s-a schimbat povesta după 89? Greu de spus. Nostalgia e un liant puternic, chiar mai puternic decât ne închipuim.
Am preferat să turnăm informație și critică literară cu basculanta în capul elevului. El își ia frumușel nota, nu se mai ținea de prostii, burta era pe carte și milităria jos din pod.
Și dacă tot am început cu inspectorul școlar Mihai Eminescu, se cuvinte să îi dăm lui ultimul cuvânt: „Elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, ci un om care-şi exercită raţiunea, care învaţă să ajungă prin sine însuşi la adevăr”.
Aviz metatextelor intertexuate, texualiste lirico-metatextuate. La noi e ca în port, vorba d-lui inspector Eminescu. Poveștile lui Creangă, imaginația, joucul de rol, creativiatea se petrec în alte sisteme de educație. E drept, ele n-au fost atinse de comunism. Dar, întrebăm și noi ca nenea Iancu: până când, moșer, până când?
Oricum, nota 10+ pentru modul de abordare a "literaturii române vechi". Deși, Eminescu nu poate fi vechi. No way... Eminescu e pururi tânăr, înfășurat în manta-i...