Cum să recunoști și să gestionezi anxietatea, starea aceea difuză, ca o teamă, care nu te lasă să te relaxezi și să te bucuri

Foto: Guliver Getty Images

Ai simţit vreodată starea aceea difuză, ca o teamă, dar fără să fie cu adevărat teamă, sentimentul acela al iminenţei dezastrului, insinuându-se, ca un nod în gât, lipindu-se de tine şi de prezentul tău? Sigur că l-ai simţit şi ai recurs la toate metodele pentru a scăpa de el: ţi-ai sunat cea mai bună prietenă să staţi la taclale, ai ieşit cu amicii în oraş, la o bere, două, trei... ţi-ai turnat un pahar de vin în solitudinea casei tale, te-ai afundat în cărţi, te-ai închis în televizor sau te-ai dus la sală, să transpiri starea aia stupidă... Dar tot revine şi te invadează atunci când ar trebui să te relaxezi, când e dreptul tău să te simţi bine, în braţele iubitului, în preajma somnului, când ieşi cu copilul în parc. 

Uneori e însoţită de întrebări alunecoase, ce sapă tranşee în interiorul tău: Oare am procedat corect? O fi ieşit bine ce-am făcut? Dacă am vorbit prea mult sau prea tare? Dacă am părut prea mult... sau prea puţin...? Dacă nu am timp să finalizez proiectul? Dacă pisica s-a căţărat pe etajeră şi a răsturnat drobul de sare în timp ce eu sunt aici şi mă simt bine? Sau aşa ar trebui să mă simt dacă n-ar fi toate astea...

Cred că anxietatea sau angoasa, cum îi spun alţii, este prezentă în fiecare dintre noi. Doar că unii o ascund mai bine – de ei înşişi, că din afară nu se vede, nu e ca şi cum ai fi plin de bube roşii. Deşi, mai bine ai fi, astfel ţi-ai da seama mai curând că e ceva în neregulă şi ai căuta soluţii. Alţii sunt mai bine organizaţi împotriva ei – însă, în ultimă instanţă, e tot o fugă, fie că o numim socializare, hobby sau muncă.

Pare-se că anxietatea apare în viaţa noastră foarte curând după naştere, ne e transmisă ca un virus, prin contactul cu oameni anxioşi ce ne populează existenţa. Şi apoi ne-o însuşim. E a noastră... deşi ne învăluie, ne cuprinde, e mult mai mare decât mintea noastră atunci când apare pe caii ei întunecaţi. Şi dacă spun „sunt anxioasă” mă identific cu ea, devin acea anxietate de care încerc să scap. Şi culmea, încercând să scap de ea, scap de fapt de ce a mai rămas din mine. Şi nici dacă spun „am o anxietate”, aşa cum recomandă unele psihoterapii, tot nu sunt mai câştigată: nu pot avea ceva ce mă ia cu totul pe sus; şi cum se face că o am, e a mea, dar nu pot s-o dau jos de pe mine? Te poţi imagina îmbrăcat într-un palton greu şi gros, iar afară se face cald, şi tu vrei să-ţi dai jos paltonul, căci începi să transpiri şi ţi se face rău de căldură, dar nu-l poţi desprinde de tine? E ca şi cum ţi s-ar fi lipit de piele, ca şi cum ar fi una cu pielea ta.

Cred că anxietatea sau angoasa, cum îi spun alţii, este prezentă în fiecare dintre noi. Doar că unii o ascund mai bine – de ei înşişi, că din afară nu se vede, nu e ca şi cum ai fi plin de bube roşii. Deşi, mai bine ai fi, astfel ţi-ai da seama mai curând că e ceva în neregulă şi ai căuta soluţii. Alţii sunt mai bine organizaţi împotriva ei – însă, în ultimă instanţă, e tot o fugă, fie că o numim socializare, hobby sau muncă.

Pare-se că anxietatea apare în viaţa noastră foarte curând după naştere, ne e transmisă ca un virus, prin contactul cu oameni anxioşi ce ne populează existenţa. Şi apoi ne-o însuşim. E a noastră... deşi ne învăluie, ne cuprinde, e mult mai mare decât mintea noastră atunci când apare pe caii ei întunecaţi. Şi dacă spun „sunt anxioasă” mă identific cu ea, devin acea anxietate de care încerc să scap. Şi culmea, încercând să scap de ea, scap de fapt de ce a mai rămas din mine. 

Şi nici dacă spun „am o anxietate”, aşa cum recomandă unele psihoterapii, tot nu sunt mai câştigată: nu pot avea ceva ce mă ia cu totul pe sus; şi cum se face că o am, e a mea, dar nu pot s-o dau jos de pe mine? Te poţi imagina îmbrăcat într-un palton greu şi gros, iar afară se face cald, şi tu vrei să-ţi dai jos paltonul, căci începi să transpiri şi ţi se face rău de căldură, dar nu-l poţi desprinde de tine? E ca şi cum ţi s-ar fi lipit de piele, ca şi cum ar fi una cu pielea ta.

Aş putea spune mai degrabă: acum sunt pradă anxietăţii. Şi să mă las moale în mrejele ei, în acel văl dens şi întunecat, fiind curioasă ce se întâmplă. Cum e ea de data asta? Poate vrea să-mi transmită ceva despre mine? Poate are vreun capăt de care să o pot apuca? Şi dacă pisica doboară drobul de sare, ce se poate întâmpla? Sparge o farfurie şi două pahare? Dacă e important pentru mine şi pot interveni, mă ridic din locul meu de moment şi mă duc să gestionez dilema pisicii. Dacă nu e important şi nici măcar nu pot interveni, îmi accept valul de anxietate... ca şi cum aş fi în miezul unei tornade... ca într-un dans cu un Fred Astaire fără chip. Atâta timp cât mă las purtată odată cu ea, ies teafără de acolo. Şi toate aceste valuri ascund ceva mult mai profund. Ce? Nu ştiu încă. Dar dacă nu mai fug, dacă accept bestia, poate mi se va revela. Şi poate că voi reuşi atunci să mă bucur de momentele frumoase ce-mi sunt dăruite, de gesturile de bunătate şi tandreţe, de gustul mâncării preferate, de culoarea cerului, de braţele iubitului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp