Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

I'm MAD! O istorie personală despre anxietate cu depresie la pachet

Anxietate

Foto: Guliver Getty Images

Sufăr de anxietate de când mă știu. O anxietate permanentă, însoțită de depresie din când în când. Mă știam, dar nu mă cunoșteam. Nu eram conștient că sunt afectat de o tulburare de comportament înnăscută. Sau dobândită în copilăria timpurie, nici nu mai are importanță.

MAD – Mixed Anxiety-Depressive disorder, sau tulburare mixtă anxios-depresivă pe numele ei științific.

Nici nu prea aveam cum să fiu conștient. Eram atât de scufundat în sindrom și de atâta timp, încât era normalitatea pentru mine. Eram eu, mă identificasem cu starea asta. La fel ca peștele care nu realizează apa care-l înconjoară, mă adaptasem tulburării dezvoltând diverse mecanisme de compensare. Pesimismul, de exemplu. Sau ipohondria. Sau religiozitatea. Sau escapismul. Sau perfecționismul...

Ei da, mă auto-denunț, sunt un anxios-depresiv nativ și performant, cu aromă de perfecționist. Evident, dintotdeauna am tânjit după o lume utopică, perfect organizată și previzibilă.

Semnale că e ceva în neregulă cu mine am primit tot timpul, dar le negam. Cardiologilor care îmi spuneau că am probleme cu tensiunea pe fond emoțional le găseam cusurul că sunt superficiali. La fel am zis și de oculistul care m-a trimis la neurolog. Și de neurologul care m-a tratat cu sedative. Toți erau pentru mine niște superficiali. Sună cunoscut? Soția mi se părea lipsită de prudență și înțelegere. Colegii, dezinteresați și lipsiți de profesionalism. Munca, dezorganizată și demotivantă. Lumea, un loc complicat și de multe ori irațional – nu că n-ar fi așa. 

Și trupul îmi spunea ceva în felul lui: hipertensiune, crampe musculare în zona gâtului și spatelui, atacuri de panică (nu foarte intense, ce e drept), fobii față de mulțime și zgomot, tinnitus (poate o să vorbesc despre el în viitor, fiindcă și aici cred că e ceva de povestit). Dar treceam peste toate semnalele, preferând să le atribui orice cauze, altele decât de natură psihică. De ce?

Pentru că așa suntem educați, suntem condiționați din fragedă pruncie să ignorăm suferința psihică. Dacă nu doare, nu e boală. Iar dacă te plângi, nu ești bărbat. Sau dacă totuși ești femeie, prin voia sorții, te alinți. Fugi de greutăți. Ești vulnerabilă. Să nu vadă nimeni. Gândește pozitiv! Și tot așa.

Cum am ajuns aici? O fi firesc? Păi, nu prea. Anxietatea și depresia nu sunt apanajul speciei umane, se pare că toate animalele cu trăsături sociale sunt predispuse la astfel de suferințe. Dacă ar fi fost vorba de niște defecte, evoluția ar fi trebuit să le elimine pe parcurs, nu? Mai mult, doar psihopații sunt complet lipsiți de stări de anxietate și depresie. De fapt le au și ei, dar cumva le sunt indiferente. Iar unii chiar susțin că anxietatea stă la baza ierarhiilor sociale, iar depresia e un mod de a solicita membrilor grupului un sprijin emoțional. E cam ca în cazul tensiunii arteriale – hipertensiunea e o problemă care trebuie tratată, dar nu ai vrea să elimini total tensiunea, nu? Poate că, pe același model, terminologia corectă ar fi de hiper-anxietate și hiper-depresie, ca să mai eliminăm din conotațiile negative asociate cu astfel de tulburări. Și atunci de ce ne chinuim atât să le ascundem? De ce le stigmatizăm? De ce ne dorim atât de mult să ne comportăm ca niște psihopați?

Poate din cauză că azi muncim cu capul, nu cu cârca. A te arăta deprimat scade profitul. Strică imaginea firmei în care s-au băgat atâția bani. Dacă azi șeful se arată îngăduitor cu tine pe motiv că ești deprimat, apare teama că mâine toți colegii vor începe să simuleze, nu? Fiindcă afecțiunea psihică nu se poate măsura. Poate că tot așa pățeau în trecut și sclavii care se plângeau că-i doare spatele. Mai luau un bici pe spinare drept tratament. Ca să convingi, trebuie să vii cu dovezi irefutabile – să leșini, să vomiți, să te încovrigi de durere. Doar așa poți găsi înțelegere la cei din jur. Ce, ei sunt proști să se lase păcăliți de niște miorlăieli? Hai, la muncă! Smile or die!

Prins la rândul meu în același sistem, n-am vrut efectiv să realizez situația în care mă aflam până anul trecut, când am somatizat anxietatea până la un nivel insuportabil. Dificultăți de respirație, senzație de strangulare, și mai ales un nod în gât care mă chinuia cvasi-permanent. Simptome clare de anxietate. Dar ce, crezi că am vrut să le accept ca atare? Nu, preferam să cred că am o tumoare, ceva, în gât, mai degrabă decât să accept o știrbire a integrității mele psihice. Degeaba citeam că toate simptomele converg spre afecțiunea numită globus hystericus, că o tumoare nu apare și dispare din timp în timp, și că m-ar fi împiedicat să înghit în loc să se estompeze ș.a.m.d. Dar tu ce crezi, că eu m-am lăsat convins de așa palide argumente medicale? Nuuu! Așa că m-am dus mai întâi la ORL-ist, în loc de psihiatru. Evident, n-a găsit nimic. Mi-a dat recomandat un spray de gât și niște pastile cu salvie și m-a trimis acasă.

Încolțit, m-am conformat. Nu mai aveam loc de întors, așa că m-am dus la primul consult psihiatric. Cum a fost? Life changing! Fix din primul moment în care mi-am primit diagnosticul. Atunci am simțit o imensă ușurare. Sunt doar bolnav, nu inadaptat! Uraa! Am doar un dezechilibru biochimic, care poate fi corectat prin tratament și pentru care nu mai pot fi blamat. Ce vină am eu dacă amygdala mea e hiperactivă? Dintr-o dată am făcut pace cu lumea. Nu m-am mai simțit dator să-mi tot corectez comportamentul, să mă tot întreb ce cred ceilalți despre mine dacă fac asta sau aia, să tot încerc să mă conformez. De ce? Pentru că nu pot. M-am simțit liber să mă raportez la propriile valori, la fel cum un cardiac voinic ca un taur nu se mai simte obligat să care greutăți, în ciuda privirilor cu subînțeles din jur. Doar că de vreo o mie de ori mai intens. În loc să mă deprime, diagnosticul m-a eliberat. Mi-a deschis ușa din iadul celorlalți spre lumea mea.

Având în sfârșit privilegiul de a mă simți normal, am aflat cine sunt eu. Am început încet-încet să învăț chipurile celor două surori, atât de diferite și totuși inseparabile: Anxietatea și Depresia. Am învățat să-mi ponderez gândurile și emoțiile funcție de starea de spirit. Când mă cuprinde sora Anxietate, o persiflez gen: „Bine, iar vii cu d-astea!” Ok, expresia pe care o folosesc e mult mai neaoșă, dar are efect. Anxietatea fuge până după colț și rămâne acolo la pândă. Sora ei Depresia nu e așa... anxioasă. E mai vicleană, mai lunecoasă. Cu ea trebuie să mă port altfel: când mă vizitează, o las moale. Zic ca ea și fac ca mine. Îi promit că-mi bag picioarele în tot, dar pe șestache, mișc în front. Fac ceva. Orice. Chiar dacă n-am chef. De ce? De obicei, facem ceva atunci când suntem motivați. Dar eu știu un secret: acțiunea la rândul ei generează motivație. De fapt e un ciclu gen motivație → acțiune → motivație → acțiune etc. Așa că șmecheria când ești deprimat, e să te apuci să faci ceva. Orice. Să te plimbi. Să citești. Să asculți muzică. Cu forța. Împotriva lehamitei. Învârte manivela până apare scânteia motivației și mașina va porni lăsând Depresia în urmă, cu fundul în baltă.

Restul schimbărilor sunt previzibile. Având un element de comparație între starea mea de dinainte de medicație și de de după, am început să devin mult mai conștient de propriile gânduri și emoții. Acum sunt mult mai... mindful. Practic mindfulness, ca un complement pentru medicație, un tip de meditație a cărei practică m-a ajutat până acum să scap de anxiolitice. Nu mă mai cert cu soția, nu mă mai enervează copiii, am răbdare să citesc o carte. Am început chiar să acumulez suficient capital emoțional cât să-i ajut pe ceilalți prin blogging și coaching.

Evident, istoria se încheie cu un happy-end. Altfel n-aș fi scris-o, nu? Cât despre viitor, nu mai sunt... anxios. Iar în caz de necaz... acum știu drumul spre medic, nu?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Irina check icon
    "Nu, preferam să cred că am o tumoare, ceva, în gât, mai degrabă decât să accept o știrbire a integrității mele psihice."
    Cred ca este cel mai dureros adevar. Preferam sa ne iasa prost analizele, sa fie acolo o explicatie fizica, decat sa acceptam cauza psihica. Stiu, am trecut prin asta, si inca sunt intr-un oarecare procent de negare, inca mi-e greu sa cred ca psihicul ne poate provoca asemenea manifestari fizice, desi am citit mult si am gasit destule dovezi. Stiintifice, nu citite pe forumuri medicale.
    Asta este, trebuie sa gasim puterea sa recunoastem ca nu suntem atat de puternici.
    Astept cu interes si povestea despre tinitus, sunt si eu o fericita "detinatoare" de asa ceva.
    • Like 1
    • @ Irina
      Imi pare bine cand vad ca articolele mele rezoneaza cu cititorii, chiar daca situatiile nu sunt cele mai fericite. Povestea mea despre tinnitus e deja pe blog http://www.pintea.me/2017/08/mindfulness-cu-de-sila-cu-guru-tinnitus.html
      • Like 2
    • @ Razvan Pintea
      Irina check icon
      Multumesc, l-am si citit deja.
      Eu il aud doar cand e liniste in casa, mai mult seara si dimineata. Am observat ca se amplifica la oboseala. Dar ce-i drept, nu il aud atunci cand il ignor, fix cum e scris in articol :) Creierul nu ii mai acorda atentie. Cat despre mindfulness, incep si eu azi prima sedinta de meditatie. Sper sa ma tina rabdarea si perseverenta sa fac cat mai mult, cu astea stau cam prost deocamdata.
      • Like 1
    • @ Razvan Pintea
      "Vantul de toamna bate desi castanele nu-s coapte!" De sezon!
      Ref. la acest tinnitus cred ca si eu am experimentat aceasta stare, de scurta perioada si se acutiza atunci cand cei din jur vorbeau! Asa cum l-am perceput si atunci dar mai ales acum, cred ca a fost pe fondul unei slabiciuni, lipsa de "incarcatura" spirituala sau frecventa joasa, cum vrei sa ii spui si "percepeam golul din mine". A trecut asa cum a venit, fara vizite la medic sau alte cele.
      PS.Asa cum se intampla si cu unii oameni si doctorii fug de mine! La ultima " suferinta" m-a intampinat asistenta si mi-a spus sa astept ca dl doctor e sus, la o petrecere de ziua cuiva. Am plecat, n-am mai asteptat!
      • Like 0
  • Mr.Oh check icon
    Da .... au fost momente in viata mea in care mi-am zis ca singura sansa sa supravietuiesc e sa stau la coltul strazii si sa cersesc. Si totusi, in acele momente dificile, care au durat ani de zile, am intalnit oameni care desi au observat ca sunt un "ciudat" m-au acceptat si mi-au oferit sansa sa-mi castig existenta.
    Au fost ani in care zilnic mergeam la biserica si plangeam, imi plangeam de mila, intrebandu-ma; De ce eu? De ce mie? Cu ce-am gresit? Pana intr-o zi, cand am citit ceva, pe net, in engleza, despre functionarea creierului si a mintii. Si am inceput sa ma vad cu alti ochi, sa-mi vad conditionarile, si evolutia personalitatii de mic copil pana in prezent.
    In situatii de criza doar medicul te mai salveaza, dar el nu poate fi langa tine intreaga ta viata. Tu trebuie sa-ti organizezi viata si gandurile in asa fel incat medicul sa stea departe. Tu trebuie sa fii propriul tau medic, profesor. Propriul tau "chimist". Tu trebuie sa intelegi si sa aplici ceea ce ai inteles. Sa te hranesti corect, sa nu abuzezi de corpul tau, de mintea ta. Suntem fiinte foarte fragile. Si trebuie sa respectam aceasta la noi insine, precum si la ceilalti. Din pacate oamenii din ziua de azi isi distrug vietile din spirit de competitie gresit inteles. Lacomia de succes. Si teama de esec.
    Eu nu pot decat sa multumesc celor ce m-au ajutat. Si sa sper ca oamenii vor fi suficient de intelepti.
    • Like 5
    • @ Mr.Oh
      Nu este lacomia pentru succes ci lacomia pentru mantuire. Abia cand esti mau bine "hranit," intelegi asta cat de disprati sunt oamenii dupa mantuire. Eu cand l-am intalni "pe Dumnezeu" i-am oferit un pahar cu apa, altul care are "doza de rau" mai mare decat cea a binelui ii da in cap lui Dumnezeu ca sa ii fie si lui mai bine! O prietena s-a dus si ea la biserica si i s-a facut rau. A iesit afara pe scarile bisericii si s-a asezat jos. Acolo a mai venit unul si i-a tras vreo doua bobarnace in cap...dar ea nu s-a suparat. Zambiti va rog si nu fiti suparati!
      • Like 2
    • @ Maria Magda
      Mr.Oh check icon
      Dvs. sunteti periculoasa. Nu ascultati nimic. Nu sunteti atenta. Si le stiti pe toate. Dvs. vreti sa ajutati. Pot intelege. Dar nu reusiti.
      • Like 5
    • @ Mr.Oh
      Nu va suparati! Nu putem sti niciodata ce traieste fiecare! Am inteles! Si am zambit! Atat am mai putut sa fac, era doar o imoartasire de experiente, dvs. stiti, poate chiar nu asta e calea spre ajutor!
      Ps. Desi daca stau si ma gandesc este atata lenevire in jur cu privire la propriile persoane incat nu mai e timp de menajamente si alintaturi.
      • Like 3
    • @ Mr.Oh
      Negarea cuvintelor, o accept, este normala, dar nu si anularea lor!
      • Like 0
    • @ Mr.Oh
      Dvs. sunteti zodia Gemeni? Sau poate nu!
      • Like 0
  • Articolul ar fi putut sa se numeasca si ceva de genul: "De vorba cu mine" dar n-ar fi avut asa un impact emotional sau "chemare" lumea ar fi zis: "ehh o fi vreun nebun care filozofeaza" si, oamenii sunt satui de oameni destepti, mai destepti ca ei care auzi tu, pot sa vorbeasca cu ei insisi. In varianta dvs. ce a-ti facut? V-ati oferit "pe tava" ca un nebun inofensiv, bun de supus observarii sau cercetarii fara sa i se simta prea mult prezenta. Va dati seama cata lume a-ti facut fericita? Uite domnule un nebun, mai nebun ca mine si nici nu se simte jenat cu asta, ar zice unii. Sau poate, doamne fereste or sa ajunga chia sa le pkaca sa fie nebuni, de dragul dvs., sau poate nu!
    • Like 0
  • Paul check icon
    Excelent articol! Apreciez nota (auto)umoristica in special. Întotdeauna trebuie sa fim in stare sa zâmbim. Mersi frumos.
    • Like 3
    • @ Paul
      Astazi este ziua zambetului asa ca si cu lacrimi in ochi trebuie sa ne conformam si sa "producem" si noi macar unul daca nu mai multe.
      • Like 3
  • E foarte generoasa impartasirea aceasta a problemei cu anxietatea si depresia.Mie mi se pare foarte motivanta pentru cei care citesc.Pai esenta e comunicarea cu un specialist. Dar important e sa comunicam sincer si intre noi.Pe urma salvarea vine de la fiecare prin propria minte, daca suntem sinceri cu noi insine...
    • Like 3


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult