Cum se fura în anii 80, 90, 2000, 2010… Istoria furtului din România contemporană, pe decade

Foto: Profimedia Images

Hoți sunt dintotdeauna. De când există dreptul de proprietate, de atunci există și hoții. Toate religiile au interzis furtul și toate regimurile laice au încercat, măcar aparent, să-l suprime. Însă hoția a continuat să existe pretutindeni. Iar metodele hoților au evoluat și s-au adaptat corespunzător, în toate formele de orânduire socială.

Și pe la noi s-a furat mereu, însă voi încerca aici doar o retrospectivă empirică a ultimelor decade. Nici anii 70 nu mi-i amintesc, eram prea mic să pot observa cum se fura pe atunci.

Anii 80, furtul cauzat de disperare

În anii 80, când am deschis ochii, în jurul meu furtul era la ordinea zilei. Una dintre primele mele lecții serioase de viață a fost despre securizarea bunurilor personale, în orice context. Pe atunci, furtul mărunt, din buzunare, prin tamvaie, era atribuit în totalitate țiganilor. Se furau valizele din gări sau din trenuri, se fura de pe tarabe, în piețe, și se spărgeau apartamente. Grilajele de fier, cu gratii, la ferestre, mai ales la parter, erau decorul obișnuit. Pierderea cheii de la gâtul copilului genera panică în familie, pentru că echivala cu o expunere îngrozitoare în fata hoților care ar fi putut goli oricând apartamentul.

Însă furtul cel mare se desfășura chiar din avutul obștesc. În anii 80, incompetența comuniștilor de la putere de a asigura nevoile populației a creat premisele unei delapidări generalizate a bugetului statului și a avuției naționale, de către propriii cetățeni și angajați. Oamenii furau de la stat, convinși fiind că astfel vor echilibra parțial furtul pe care statul îl desfășura asupra lor. În replică, conducătorii incapabili ai statului comunist se străduiau, prin serviciile secrete, să fure secrete industriale și tehnologii din Occident.

Practic, nivelul de trai se fura. Produsele rare se procurau greu, de la oameni dubioși, numiți bișnițari (de la business), adică unii care „făceau rost”. Această expresie, care s-a generalizat atunci, ca o formă de complicitate, există și astăzi. Formula de „a face rost” nu trebuie niciodată explicată, poate doar printr-un gest cu ochiul. Magazinele nu aveau nimic interesant de oferit pentru că produsele căutate, oricum puține, de la carne, la Pepsi, se vindeau în totalitate „pe sub mână”, de către angajații care le furau.

În anii 80, încă se mai foloseau metode arhaice de furt, precum fundul dublu al paharelor de semințe, pe care vânzătoarele cu fuste colorate le comercializau ilegal, în toate zonele cu trafic intens. Vânzătorul de la Aprozar, care vindea pui vii, îi uda dimineața cu furtunul și arunca câteva găleți de nisip peste ei, să se mai „îngrașe” cu câteva sute de grame. Gogoșereasa înmuia gogoșile pe o singură parte și astfel putea să fure câte un kilogram de zahăr pe zi, pe care să-l schimbe pe ciorapi de nylon cu vecina care lucra și fura de la mercerie sau pe bomboane cubaneze, cu cumnatul care lucra la Casa de Comenzi.

Copiii furau produse inutile din depozitele fabricilor falimentare, de la sârmă pentru cazemate, până la carbit pentru petarde. Paznicii nici nu se mai osteneau să-i fugărească. Ei știau că furturile copiilor justificau și propriile furturi, aruncând totul în gaura neagră a pierderilor neasumate ale comuniștilor.

În anii 80 furtul era justificat de foame. Cinstea, corectitudinea și alte valori etice erau puternic susținute de discursuri ideologice, însă ele existau doar în teorie. De fapt, etica comunistă era doar propagandă. În practică, majoritatea oamenilor erau disperați de sărăcie și furau din avutul statului, ca să poată pune ceva decent pe masă.

Anii 90, furtul cauzat de anarhia post-revoluționară

În anii 90, atât hoții, cât și metodele lor au evoluat, adaptându-se noilor valori, nevoi și posibilități, oferite de noua societate democratică. Autoritatea statului s-a relaxat, aproape total, după revoluție, iar furtul a devenit mult mai răspândit, mai divers și mai acceptat. Ingeniozitatea metodelor de a fura, inventate de hoți, stârnea uneori admirația, chiar simpatia publicului. Uneori era blamat mai degrabă prostul care fusese păcălit, decât hoțul care îl înșelase, că într-un joc de copii, fără reguli etice.

Primele furturi prezentate public în decembrie 1989, la televizor, au fost cele ale revoluționarilor. S-au furat în zilele alea tablouri din muzee, arme din unități militare și hainele de blană ale Elenei Ceaușescu, din palatele asaltate de revoluționarii puși pe prăduială. Unii dintre acești revoluționari au furat mai târziu dreptul de a deține „certificat de revoluționar” și beneficiile aferente.

Imediat după Revoluție, s-a dat iama în „ajutoare”. Mai multe rânduri de „organizatori” triau în favoarea lor bunurile trimise poporului român din toată Europa. Toate împărțelile de produse gratuite se soldau inevitabil cu îmbrânceli și bătăi, iar majoritatea lucrurilor „bune” erau furate, până la limita superioară a posibilităților de transport ale hoțului.

În anii 90 se spărgeau mașini, din care se furau casetofoane și boxe auto, baterii și roți de rezervă, sau se furau mașini cu totul. Pe atunci, se vindeau bine dispozitivele mecanice antifurt, care se montau pe volan sau pe pedale, și care erau foarte greu de demontat de către îndemânaticii hoți. Se furau frecvent produse de pe tarabe și din magazine, deși comercianții se străduiau, și ei, să le asigure, prin cele mai inventive metode. Hoții foloseau „chei potrivite” sau escaladau bacoane aflate la etajele superioare ale blocurilor pentru a fura orice, bani, bijuterii, electrocasnice sau tablouri. Un bucureștean căruia i se golea apartamentul avea șansa să-și recupereze o parte din bunurile personale, răscumpărându-le din târgul Vitan Bârzești, acolo unde toate obiectele furate reintrau în circuitul comercial.

Însă în anii 90 se fura și „pe față”. Uneori, hoțul nici nu se mai ascundea, ba chiar râdea de victima: „Și ce-o să-mi faci?”. Slăbirea autorității centrale a favorizat apariția unei forme locale, tribaliste, de autoritate, în localități mici sau în cartiere: șmecherul. Șmecherul era, în fond, un substitut al autorității oficiale (de multe ori un bun amic al polițiștilor), un lider absolut, dar fără legitimitate, care stabilea reguli proprii de organizare în comunitate, și colecta taxele de protecție de la afacerile din zonă. Pentru că poziția lui se baza pe forță și pe intimidare, șmecherul putea aplica unilateral dobânzi de întârziere, pe care le putea dubla, tot unilateral, peste noapte.

Conservarea poziției sale de putere și influență, pentru mai mult timp, într-un context foarte competitiv și periculos, îi asigura șmecherului respectul, obligatoriu în comunitate. Un curent cultural admirativ la adresa acestor indivizi și a metodelor lor a fost declanșat de BUG Mafia și a devenit repede foarte popular. Șmecherii de rang superior erau coordonatorii și beneficiarii finali ai unor cote din valoarea tuturor furturilor desfășurate în zona geografică subordonată lor. Ei erau, în general, niște personaje limitate intelectual sau cultural, însă curajoase, ambițioase și violente. Cel mai cunoscut exponent al acestei categorii, în acea perioadă, a fost Fane Spoitoru.

Clanurile organizate nu apăruseră încă, însă formă lor incipientă au reprezentat-o grupurile de romi, înrudiți între ei, care aplicau o justiție paralelă, superioară codului penal, numită stabor.

Norocul României în privința eradicării furturilor de drept comun a fost sărăcia de aici. Nemaiavând ce fura pe aici, cei mai talentați hoți de drept comun și-au luat tălpășița către meleaguri europene, mai bogate, și duși au fost. Pe acolo, au furat de au îngrozit Europa, care nu mai știa cum să ni-i trimită pachet înapoi. Însă, aventurile românilor la furat prin Germania și Franța reprezintă un subiect prea vast, pentru a fi detaliat tot aici.

Acasă, în România, îmi amintesc cum la ștrand sau pe plajă la mare se întâmpla frecvent ca vreunul dintre participanți să plece „sportiv” acasă, adică așa cum revenise din apă, când observase faptul că cineva i-a ciordit lucrurile. Controlorul trenului, numit Nașul, încasa șpăgi de la toți cei care alegeau să călătorească la preț redus. A merge „cu Nașul” era întotdeauna o opțiune mai ieftină și la fel de confortabilă. Aproape toți polițiștii rutieri erau corupți, iar șoferii opriți pentru contravenții plasau direct șpaga în talon, pentru eficiența comunicării cu autoritatea.

Se furau inclusiv voturi la toate alegerile, de la cele parlamentare până la voturile juriilor, la concursurile de Miss. Se putea intra fraudulos la orice spectacol, meci sau discotecă, plătind șpaga direct la paznic. Cea mai mare parte a conținutului artistic disponibil pe piață, în format VHS sau caseta audio, iar mai târziu CD și DVD, era „piratat”, adică furat. Cele mai mari fabrici de piratare artistică se aflau chiar în Bulgaria iar coruperea vameșilor nu fusese niciodată o problemă. Se furau chiar și rezultatele meciurilor de fotbal iar campionatul național devenise o mascaradă orchestrată de niște golani, care se certau între ei, noaptea, la televizor. Ulterior, s-a aflat că aceștia erau de fapt niște hoți, care furaseră bani din transferurile de fotbaliști, iar câțiva dintre ei au petrecut câțiva ani la închisoare.

Prima preocupare a primilor politicieni ai democrației a fost să fure și să distrugă propriile dosarele pe care le aveau la Securitate, pentru a-și curăța trecutul și a-și netezi viitorul politic. A doua preocupare a fost să fure sau, mai bine zis, să prăduiască averea națională, pe care comuniștii o lăsaseră moștenire. Atunci s-au furat fabricile și uzinele, majoritatea mergând către cea mai ieftină formă de monetizare: depozitul de fier vechi. Apoi s-au furat banii din bănci, prin credite niciodată returnate de beneficiarii tranziției către economia de piață. Multiple bănci și fonduri de investiții au furat banii agonisiți de oameni într-o viață, dispărând în tenebrele falimentului, fără a plăti despăgubiri.

În anii 90, statul și cetățenii s-au furat reciproc. Statul și-a furat cetățenii prin diferite formule, unele numite certificate de proprietate, altele numite puncte de pensie sau coeficient de indexare. A continuat, din inerție, și furtul cetățenilor de la stat, însă oamenii de rând s-au mulțumit cu găinării, din ce în ce mai mici, iar valorile consistente au început să se scurgă, prin căpușare, către conturile directorilor de instituții și ale complicilor lor. Una dintre metodele uzuale de furt de la stat, care s-a conservat bine după Revoluție, a fost traficul de influență. Pentru că fiecare se descurca cum putea, în anii 90 s-a generalizat mita către profesori, doctori, funcționari publici sau atențiile către secretarele influente ale unor persoane importante.

Statul a sărăcit rapid pentru că veniturile sale erau puține. Jefuite, abandonate si necontrolate, întreprinderile de stat consumau mai mult decât produceau. Iar sectorul privat, proaspăt lansat în economia de piață, nu contribuia prea mult la bugetul de stat, întrucât majoritatea covârșitoare a noilor afaceri nu plătea absolut nici un fel de impozite. Majoritatea firmelor nici măcar nu aveau contabil. Primele afaceri care au apărut, chiar în 1990, au fost taxiurile particulare. Renumele de hoți, pe care taximetriștii încă nu l-au spălat complet, a apărut atunci. Aproape toate aparatele taximetriștilor erau „mânărite”, le fel cum multe dintre kilometrajele mașinilor second-hand, de vânzare, erau „date înapoi”, pentru a sugera mai puțină uzură.

Caritas a fost o schemă piramidală care a furat, în total, un procent relevant (între 10% și 20%, după majoritatea estimărilor) din masa monetară națională. Bancorex, FNI și celelalte tunuri celebre din anii 90 au completat dezastrul. În a doua jumătate a anilor 90, veniturile reale ale oamenilor au fost permanent furate, prin devalorizare, cauzată de inflație. Astfel, de la începutul lunii și până la încasare, salariul lunar se devaloriza, iar oamenii ajungeau să încaseze mai puțină valoare, lună de lună. Prețul unei pâini a crescut de la 2-3 lei la 10,000-20,000 lei într-o decadă. Toate prețurile se calculau în valute străine, întrucât leul românesc nu mai avea nicio credibilitate.

Averea oamenilor se putea conserva doar în valute străine, dolari (parai) sau mărci. Depozitul obișnuit consta într-un plic cu bani cash, depozitat „la ciorap” sau „la saltea”, adică ascuns bine, undeva prin casă. De aceasta au profitat valutiștii. Foștii bișnițari traficau acum valuta, cea atât de necesară stabilității financiare a oricărei familii. Și ei păreau dubioși, însă cursul de schimb pe care îl ofereau era mult mai bun decât cel afișat la casele de schimb. Dar naivii care riscau să schimbe dolari la valutiști, la colțul străzii, erau deseori înșelați. Cea mai cunoscută era metoda Maradona, în care fraierul era păcălit și primea, în final, un teanc de ziare, în locul banilor.

În anii 90 s-a furat că-n codru. S-a furat pentru că s-a putut și pentru că moralitatea a încetat să mai fie o necesitate în goana după succes.

Anii 2000, hoții devin mai „spălați”

Hoția din România a evoluat vizibil în noul mileniu. Spărgătorii de case și de mașini plecaseră deja catre vest, iar integrarea României în UE a definitivat transferul acestora în diaspora. Prin urmare, infracționalitatea de drept comun a scăzut simțitor pe meleagurile noastre. În anii 2000 am început să ne simțim „în siguranță”. Totuși, s-a furat mult și în anii 2000, iar bunurile furate se puteau recupera acum, de la nou-apărutele magazine de amanet.

În anii 2000 s-a furat mult cu privatizări. Ultimele întreprinderi, cele supraviețuitoare și încă performante, în pofida tuturor căpușărilor din anii 90, au fost privatizate. Altfel spus, au fost vândute de stat la niște prețuri derizorii, către niște beneficiari interesați de profituri rapide, fără productivitate, adică obținute din pix, doar prin ștergeri de datorii sau subvenții. 

În anii 2000 s-a furat cu terenuri și retrocedări. S-au întocmit acte false prin care s-au furat terenuri, imobile, plaje și păduri, toate aparțînând încă statului, adică oamenilor. În principiu, în anii 2000 hoția s-a legalizat. Hoții din Parlament și-au dat legi discreționare care le avantantajau direct afacerile personale sau le asigurau veniturile pe viață, prin pensii speciale. Complicii lor și-au angajat avocați și au mituit funcționari pentru a putea fura liniștiți, în deplină legalitate. S-a furat folosindu-se companii offshore, înființate în paradisuri fiscale, și s-a profitat de înapoierea sistemului fiscal românesc, incapabil să-și controleze eficient contribuabilii.

În anii 2000 s-a furat organizat, printr-o rețea locală de administratori feudali, numiți baroni locali. Acești satrapi erau stăpâni incontestabili ai zonelor georgrafice pe care le dețineau, în mod asemănător cartelurilor drogurilor din Mexic, dar cu mize financiare considerabil mai mici. Baronii locali nu răspundeau în fața nimănui, câtă vreme plăteau tributul agreat puterii suzerane de la București și „aduceau” voturile necesare. În funcție de nivelul de înapoiere al regiunii, voturile se puteau obține încă, destul de ușor, prin fraudă, manipulare sau prin coruperea electoratului.

În anii 2000 s-au furat bani pentru care s-au plătit spăgi constând în valize de bani. Comisioanele, numite și parandărăt, erau costuri știute, ale oricărui proiect. Banii circulau încă în numerar, iar unul dintre scandalurile celebre s-a numit „cazul Valiza”. A fost epoca cash-ului, în care averea se măsura în cărămizi de bani, cu multe zerouri, mutate de la un proprietar la altul. Toate afacerile care încasau mulți bani cash, cluburile, cazinourile sau restaurantele, erau bănuite că „spală bani”.

Evaziunea fiscală era generalizată în anii 2000. Salariații erau plătiți „la negru” sau „la gri” (adică salariul minim pe cartea de muncă, iar restul „în mână”). Facturi „în alb” și alte documente fiscale înseriate și ștampilate, dar necompletate, se vindeau pe marginea drumului, la intrarea în complexul comercial Dragonul Roșu. Cotele de impozitare pentru firme erau foarte mari, prin urmare nu le plătea aproape nimeni. Nici măcar companiile multinaționale, abia sosite pe piață nu se lăsau mai prejos: profitau și ele de legislația proastă și de administrația coruptă, pentru a-și implementa programe de „optimizare fiscală”, în fond artificii pentru eludarea taxelor datorate statului.

În afaceri, trebuia să ai noroc să nu fii furat. Firmele se puteau fura cu ușurință între ele, întrucât justiția funcționa încet iar recuperarea unei datorii neplătite putea dura cu ușurință câțiva ani de zile, timp în care ori banii se devalorizau, ori firma creditoare dădea faliment. Pentru recuperarea unei datorii, uneori se angajau rackeți, adică niște bătăuși care îi amenințau și îi presau pe datornici să plătească, în schimbul unui procent din datorie. Din cauza asta, de multe ori, creditorul creștea suma datorată, incluzând și serviciul racketului, care putea varia, în funcție de metodele de intimidare specifice: incendierea mașinii, terorizarea copiilor sau chiar abandonarea datornicului în pădure, legat de un pom, peste noapte. Totuși, în lumea interlopă era știut faptul că cei mai buni recuperatori de datorii sunt chiar polițiștii. Ei erau capabili să recupereze aproape întotdeauna datoria, însă pretindeau cele mai mari comisioane directe: până la 30%.

Cumpăna istoriei furturilor din România post-revoluționară a venit pe la jumătatea decadei anilor 2000. Mai mulți factori au influențat această schimbare majoră, printre care apariția Internetului, integrarea României în UE, înființarea DNA sau intenția evidentă a președintelui Băsescu de a stăvili furturile politicienilor, cu excepția acoliților săi. A rezultat o schimbare de paradigmă, prin care statul și-a încordat mușchii și și-a recuperat o bună parte din autoritate. Hoții au fost din nou nevoiți să se adapteze noilor vremuri.

Un fenomen vizibil, care a însoțit această schimbare a fost vorbitul în șoaptă. Prezumția că toate telefoanele sunt „ascultate” era dublată de teama că orice discuție despre bani poate fi compromițătoare. Unii mergeau până acolo cu confidențialitatea, încât își scoteau bateria de la telefon, atunci când vorbeau despre delapidări. Hoții păreau încolțiți și dispuși să facă un pas în spate. Acum, creditele fictive de la bănci se obțineau cu „săgeți”, adică cu ajutorul unor naivi analfabeți funcțional, interpuși, care semnau fără să priceapă ce fac. Pentru că băncile nu mai puteau fi jefuite, atât de ușor, un timp, au prosperat cămătarii.

În a doua jumătate a anilor 2000, statul a început să funcționeze, cât de cât, iar datorită reformei fiscale a reușit, în sfârșit, să colecteze banii cei mulți din taxe și impozite. Pentru a fura sau pentru a beneficia de cât mai mulți dintre acești bani, mulți pretendenți s-au năpustit să se angajeze la stat. A fi de partea statului începea să însemne să fii de partea celor puternici, acolo unde furturile se mușamalizează și toți angajații se acoperă între ei, la fel ca într-un clan.

În anii 2000 s-a furat organizat. Au apărut clanuri beneficiare ale unor resurse și au apărut reguli de organizare în cadrul clanurilor, pentru optimizarea furturilor. Moralitatea s-a dovedit a fi doar un discurs pe care nu-l mai credea nimeni. Important era să te descurci.

Anii 2010, furtul legal

Schimbările legislative impuse de UE au complicat mult viața hoților, în ultimul deceniu. Nu mai era deloc simplu să furi. Acum era nevoie să te acoperi cu documente, să faci lucrurile „ca la carte”. Au apărut cerințe noi, declarații de avere, transparență bancară, și alte proceduri care au complicat și mai mult viata hoților. Pentru a-și putea conserva poziția de influență și pentru a putea continua să fure, a devenit esențial ca dosarul unui hoț să fie curat. Toți hoții trebuiau acum să pretindă competență și onestitate, întrucât simpla declarație de forță nu mai era suficientă. Expresia de ordine a devenit „Nu mai merge așa!”.

Politic, societatea s-a polarizat, adică au apărut două mari tabere de interese, care s-a acuzat reciproc și constant de hoție. Atât presa liberă, cât și cea aservită, au divulgat combinațiile amândurora, iar mai târziu, au apărut și câteva procese răsunătoare. Media socială a fost instrumentul modern, prin care opinia publică a putut înțelege amploarea furturilor care se desfășura, chiar sub ochii ei.

Integrarea în UE a crescut și credibilitatea statului, care putea acum să se împrumute mai ușor, pe piețe externe, pentru a obține banii necesari hrănirii tuturor căpușelor sale. Pentru a accede la funcții confortabile în sistemul de stat s-au furat diplome, licențe, doctorate și atestate, s-au falsificat hârtii și s-au inventat studii sau calificări. Unele instituții de stat au devenit găuri negre, adică organizații care nu fac absolut nimic, însă costă o grămadă de bani, din bugetul statului. Mai târziu, pentru angajații de la stat au apărut sporuri pentru cele mai banale activități, cum sunt sporul de antenă sau cel pentru operarea unui calculator.

În anii 2010 s-au furat fonduri europene, s-au produs paleți de hârtii care justificau activități inexistente, s-au desfășurat evenimente fără participanți și spectacole fără public. S-a furat cu diurne, cu cheltuieli curente, cu angajați fictivi și chiar și cu proiecte fictive cu totul. Marile inginerii financiare au devenit apanajul Baieților deștepți, care i-au înlocuit treptat pe rudimentarii lor predecesori, în pozițiile cheie.

În anii 2010, românii au furat mult de pe internet, de pe ebay, de pe amazon și de pe majoritatea marketplace-urilor, înainte de a fi interziși, aproape peste tot. S-a furat cu carduri bancare clonate, s-a furat cibernetic, s-au spart e-mailuri și s-au furat parole, s-au sustras banii din conturi și s-au transformat în bitcoin, pentru a li se pierde urma.

În 2021, suntem mult mai informați, datorită internetului. Știm, de exemplu, că s-a furat mereu conținut artistic de pe internet, muzică și filme deopotrivă, și mai știm că există multe locuințe racordate ilegal, care fură curent electric, dintotdeauna. Foarte comentate au fost știrile care au dezvăluit furturile de amploare, desfășurate în formă continuată, asupra pădurilor din România. Am aflat că mii de camioane cu lemn furat circulă anual pe șoselele patriei noastre. Mult mai sensibil a fost subiectul copiilor furați și traficați în Occident. Am devenit conștienți de faptul că, de la Țăndărei la Caracal, copiii români sunt furați și vânduți rețelelor românești de carne vie. Acum, știm cu toții că acestea sunt activități vechi, care se desfășoară neîntrerupt, de 30 de ani.

Pandemia care a încheiat deceniul nu a produs nicio supriză neașteptată. În loc să stârnească un sentiment general de solidaritate, ea a accentuat egoismul unora. Pe la începutul pandemiei, o cunoștință, asistentă medicală, mi-a oferit cu generozitate câteva seturi de măști, din dulapul său din bucătărie, burdușit cu produse furate de la spital. În pandemie s-au furat de toate, de la echipamente medicale, măști, viziere, teste și vaccinuri, până la locuri în paturi de spital sau la ATI. Astfel, s-au furat, în ultima instanța vieți, într-un mod mult mai direct, decât în celelalte variante prezentate mai sus.

***

Eram mic și călătoream cu trenul, catre bunicii din Ardeal. Învățasem pe dinafară numele opririlor trenului, așa cum erau ele enumerate de vocea feminină a Gării de Nord. Auzisem undeva că, după munți, încep denumirile care conțin litera “ș”, pentru că numele acestor localități vine din limba maghiară: Brașov-Sighișoara-Mediaș-Copșa Mică-Teiuș. Pe unul dintre aceste peroane, un tip masiv, cu mustăți, s-a oprit în dreptul meu și m-a întrebat ceva în ungurește. Înțelegând ca sunt român, dupa expresia mea nelămurită, ungurul mi-a arătat literele de pe vagonul trenului și m-a întrebat, în română, dacă știu să citesc ce scrie acolo. Vorbea prost românește, însă l-am înțeles.

CFR, i-am răspuns eu mândru că tocmai învățasem literele.

Și ce înseamnă asta?

Asta nu mai știam. Ungurul mi-a tradus, lovind zgomotos cu degetele în tabla vagonului, indicând literele CFR, înainte și înapoi: Cum Fură Românul? Românul Fură Complect!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp