După declanşarea procesului de subscripţie publică pentru achiziţionarea Cuminţeniei pământului s-a lăsat o tăcere asurzitoare.
Şi nu ştiu de ce, mi-au venit în minte vorbele profesorului Simion Mehediniţi: puteţi să creaţi şi să adăugaţi noi elemente de civilizaţie şi cultură românească? Dacă da, atunci sunteţi o generaţie nouă, dacă nu, atunci nu sunteţi decât nişte exemplare tinere, o simplă continuare.
Eu fac parte dintr-o generaţie pierdută, născută în plin comunism şi care abia de la 20 de ani a început să fie liberă, să trăiască în democraţie, aşa originală cum e democraţia noastră. Cred că generaţia mea e o simplă continuare.
Iar dacă nu pot crea vreun element de civilizaţie şi cultură românească, mi-aş dori să pot face ceva pentru recuperarea unei cu asupra de măsură valori de civilizaţie şi de cultură românească.
Mi-aş dori să pot să fac ceva pentru ca una dintre cele mai importante sculpturi ale lui Brâncuşi să rămână a neamului meu.
Mi-aş dori să fiu sufocată de de-a dreptul de informaţii despre această campanie, care să fie vizibilă.
Mi-aş dori ca toate marile televiziuni de ştiri să prezinte în prime time emisiuni în care să ni se spună că, uite, ni se propune un lucru extraordinar.
Mi-aş dori ca marile lanţuri de retail să pună lângă casele de marcat cutiuţe în care să se poate dona pentru Cuminţenia pământului.
Mi-aş dori ca ONG-urile să facă campanii agasante şi agresive, să ne dea în magazine, pe promenade sau în parcuri, pliante cu imaginea Cuminţeniei pământului şi să ne ceară să donăm.
Mi-aş dori ca TRV-ul să facă o campanie în care să adune toate personalităţile zilei pentru a susţine această campanie, cu ajutorul companiilor de telefonie mobilă sau fixă.
Mi-aş dori să fiu la un click sau la un send distanţă de a putea dona 1 euro sau 2 euro pentru Cuminţenia pământului.
Mă îndoiesc că nu s-ar găsi 6 milioane de români dispuşi să doneze câte 1 euro, pentru Cuminţenia pământului.
Şi mă gândesc că în 1885 s-a reuşit strângerea a 500.000 lei de aur pentru construcţia Ateneului român sub sloganul: Daţi un leu pentru Ateneu. Şi pe-atunci nu existau televiziuni, radiouri sau reţele de socializare.
Brâncuşi este esenţa acestui popor şi rămâne, aşa cum spunea Blaga, cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic.
Şi dacă Eminescu e doar al nostru, pentru că e greu să transmiţi în altă limbă ritmul şi rima, înţelesul şi legănarea versurilor sale, Brâncuşi e universal.
Brâncuşi este chintesenţa sufletului acestui popor şi este cel care, începând cu Rugăciune, Sărutul şi Cuminţenia pământului şi apoi mai departe, cu Măiastrele, cu Peştele, cu Adam şi Eva, cu Fiul Risipitor, cu Himera sau Domnişoara Pogany a schimbat faţa sculpturii acestei lumi, i-a dat alt sunet, alt înţeles, altă imagine, altă culoare.
A adunat tot ceea ce sufletul ţăranului român simte şi ştie şi, mângâind materia – că a fost lemn, că a fost piatră, marmură sau bronz – a pus pe lume lucruri simple, esenţe.
Brâncuşi spunea că nu a dat prima lovitură până când piatra nu i-a spus ceea ce trebuie să îi facă. A aşteptat până când piatra i-a vorbit, privind atent înlăuntrul ei.
Despre Rugăciune, Brâncuşi spunea că a primit o comandă, obişnuită, ca orice altă comandă, să facă un monument care să reprezinte o femeie plângând dar că, fiind la prima sa ciocnire cu responsabilitatea, a făcut din materia ce i se pusese la dispoziţie o rugăciune.
Brâncuşi credea că materia trebuie să-şi continue viaţa sa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului, că materia însăşi trebuie să sugereze subiectul şi forma şi că ambele trebuie să vină din interiorul materiei, iar nu să fie impuse din afară.
Credea că mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului şi că materia să trăiască potrivit legilor ei, pentru că ştie ea mai bine ca noi care e adevărul.
Nu-şi dorea să căutăm forme obscure sau mistere, câtă vreme, ceea ce ne-a dăruit e bucurie curată.
Ne-a cerut să-i contemplăm lucrările până le vedem, spunându-ne că cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.
Despre Rugăciune, Brâncuşi spunea că a primit o comandă, obişnuită, ca orice altă comandă, să facă un monument care să reprezinte o femeie plângând dar că, fiind la prima sa ciocnire cu responsabilitatea, a făcut din materia ce i se pusese la dispoziţie o rugăciune.
Iar despre Cuminţenia pământului că a fost încercarea sa de a da fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Pentru că… femeia nu trebuie niciodată dezvăluită.
Musafirii lui Brâncuşi treceau prin multe vămi pentru a ajunge la privilegiul de a fi cinstiţi cu o mâncare de ciuperci pregătită de el cu mirodenii şi că doamne rafinate din aristocraţia franceză se înviorau de plăcerea de a mânca mămăligă pe blid de lemn şi ciuperci cu multe verdeţuri în odaia mare din Montparnasse
Şi ceva şi mai frumos (pentru misoginii vremurilor de-acum): Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc decât femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!
Priveşti pasărea măiastră şi simţi zborul.
Priveşti cocoşul şi simţi izmeţirea, cucurigul…
Cella Delavrancea povestea că l-a îmblânzit pe Brâncuşi în momentul în care a decriptat Cocoşul, spunându-i că a tăiat profilul alamei în zigzag de unghiuri echivalente, cu intervalele de cvartă ale strigătului cocoşului. Iar pe lângă acel „Bravo! Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă”, Cella Delavrancea s-a ales şi cu un prânz grozav.
Tot Cella povesteşte că musafirii lui Brâncuşi treceau prin multe vămi pentru a ajunge la privilegiul de a fi cinstiţi cu o mâncare de ciuperci pregătită de el cu mirodenii şi că doamne rafinate din aristocraţia franceză se înviorau de plăcerea de a mânca mămăligă pe blid de lemn şi ciuperci cu multe verdeţuri în odaia mare din Montparnasse, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră cu un ceaun negru pe pirostrii, cu o masă rotundă tăiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul căreia se aflau butuci la fel, pe trei picioare.
Şi cât de frumos sună vorbele Cellei: Brâncuşi a adâncit în sculptură esenţa artei ţărăneşti care, în toate expresiile ei, de la olărie la dulgherie, de la tăieturile în lemn la broderiile iilor, poartă ritmul unui neam vechi, creator de simboluri nepieritoare.
Priveşti coloana infinirii, sau coloana fără sfârşit şi-ţi simţi limitele, dar îţi simţi şi veşnicia pe care o porţi pe umeri, veşnicie care poate nu întâmplător s-a născut la sat.
Îţi simţi limitele, dar simţi şi ştii că în urma ta sunt bunii tăi, cum spun ţăranii noştri, cei care sunt în veşnicie şi simţi că te continui, că neamul tău e încă aici şi nu are sfârşit.
…Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-aş dori să fac parte din generaţia care să poată fi acum la un click sau la un send distanţă de donarea unui euro şi mi-aş doi ca peste ani să pot spune: şi eu am dat un euro pentru Cuminţenia pământului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu toate acestea, e de înteles reticenta oamenilor de a dona. De mai bine de 20 de ani, ne-am obisnuit sa fim escrocati, sa dam bani pentru tot felul de lucruri sau proiecte (va mai amintiti de "Aici sunt banii dumneavoastra"?), bani de care profita în final o mâna de smecheri.
La fel si cu "Cumintenia pamântului". Ni se cere sa dam bani pentru o sculptura despre care nu stim care îi este valoarea de piata, nu avem încredere ca pretul a fost negociat corect, nu stim nici macar daca e autentica. Eu unul zic pas (cu tot respectul pentru Brâncusi).