Curând după ce a împlinit 70 de ani, bunica Erzsi a ţinut morţiş să-mi dea în dar mai multe obiecte la care ţinea. Despre salvarea obiectelor purtătoare de povești

Foto: Pibor / Alamy / Profimedia

Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă.

Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”(*) m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite, ai căror protagonişti nu mai trăiesc, nu mai sunt importanţi pentru nimeni şi poate că nimeni nu-i mai recunoaşte. Cel care le-a găsit nu s-a îndurat să le arunce şi a decis să scoată un ban de pe urma lor. Totuşi aceste portrete şi instantanee reflectă vremea în care au fost făcute… Nu recunoşti oamenii, dar poţi vedea cum arătau clădirile şi străzile, ce haine şi ce coafuri erau în vogă, ce automobile circulau… Până la urmă, răsfoirea fotografiilor îndesate în sertare, în timp ce bei o cafea, poate constitui o inedită lecţie de istorie, chiar dacă pe mine mă înfioară şi mă umple de tristeţe.

Cine poate garanta că peste o vreme fotografiile noastre sau alte relicve de familie nu vor poposi într-o cafenea de epocă şi nimeni nu va mai şti că ne-au aparţinut? De fapt, ce importanţă are ce se va întâmpla cu obiectele după ce nu vom mai fi?! Şi totuşi, cu cât înaintăm în vârstă, avem tendinţa de a ne asigura (cât de cât) că lucrurile la care ţinem vor ajunge indicatorii amintirii noastre… Se spune că atâta vreme cât trăieşti în amintirea cuiva, nu ai murit definitiv.

Poate de aceea, curând după ce a împlinit 70 de ani, Bunica Erzsi a ţinut morţiş să-mi dea în dar mai multe obiecte la care ţinea. Nu înţelegeam deloc graba de a se despărţi de ele, din moment ce era încă sănătoasă, se ţinea bine. „Ca să-ţi aminteşti de mine”, mi-a spus atunci când mi le-a adus acasă, dimpreună cu câteva fotografii de familie, mai vechi. E drept că soţii Friedmann îşi pierduseră ambii feciori şi nu mai aveau rude, eu fiind singura care puteam să devin depozitara acestor obiecte.

Bunica Erzsi s-a prăpădit la 73 de ani… Peste decenii aveam să scriu despre ea, ba chiar şi despre obiectele pe care mi le-a dăruit. (Vaza Bunicii Erzsi şi Şiragul de granate).

Am întâlnit şi alte persoane vârstnice care se străduiau să asigure viitorul cărţilor şi obiectelor de artă, scrisorilor şi fotografiilor personale, din dorinţa de a le salva de soarta vitregă a risipirii (sau distrugerii), dar (probabil) şi pentru a transfera în viitor o fărâmă din trecerea lor prin această lume.

Le dăruiau prietenilor mai tineri, le donau unor instituţii sau fundaţii, le depuneau în biblioteci şi arhive. Chiar dacă ar fi zăcut vreme îndelungată în măruntaiele unor depozite, tot exista şansa ca apoi cineva să le scoată la lumină, pomenind şi numele fostului posesor. Ideea era să nu arunci obiectele cele mai dragi, ci să le păstrezi, pentru că ar putea deveni relicve.

Uneori mă apucă febra ordinii şi pornesc cu elan să golesc sertarele, vitrinele, dulapurile şi scrinurile burdușite. „De data asta nu păstrez decât strictul necesar!” îmi spun şi încep să triez obiectele. Apoi, treptat, cad pradă nostalgiei şi nu mă îndur să mă despart de diverse mărunţişuri (şi nu numai) încărcate de amintiri. Le pun înapoi de unde le-am luat şi îmi spun că „nu cer de mâncare”, pot sta acolo mult şi bine!

Până la urmă, ce-mi pasă mie ce se va întâmpla cu ele după ce „n-oi mai fi”? Cei care vin după mine le vor tria şi vor păstra ceea ce cred de cuviinţă sau, probabil, le vor arunca pe toate. După mine potopul!

Şi totuşi… Oare nu ar trebui, la rândul meu, să mă asigur că nu-mi împovărez moştenitorii cu gestionarea calabalâcului rămas în urma mea şi să-mi rezolv din timp această îndatorire? Pe de altă parte, ar trebui să salvez cumva obiectele purtătoare de poveşti (ale mele şi ale celor care mi le-au încredinţat cândva)… Dar cum?

Ce poţi face cu o vază, cu un şirag de granate, cu un portmoneu de argint (care nici nu ştii exact al cui a fost, dar l-ai primit în dar tocmai pentru a nu uita dăruitorul), cu un chelim, cu un guleraş de dantelă veche, cu linguriţa de argint cu mânerul gravat, cu perechile de ceşti aniversare, cu primul ceas de mână mecanic primit de la părinţi, cu cel dintâi jurnal legat în piele şi cu (multe) altele?

Cred că te poţi despărţi de toate aceste obiecte dragi desprinzându-le povestea, scriind-o şi salvând-o într-un fişier pe care-l poţi încărca pe un server alături de fotografiile digitalizate, în speranţa că dacă distribui linkul, le va accesa cineva, cândva.

Cred că după aceea poţi vinde tot ceea ce e vandabil şi arunca tot restul. Trebuie să te mai îngrijeşti doar să plăteşti hostingul la o firmă serioasă şi stabilă pentru următorii… Oare câţi ani? Cât o fi limita maximă a aducerii aminte?!

(*) denumire ardelenească, împrumutată din limba maghiară (ószer), a târgului de vechituri.

Articol publicat inițial pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp