Atenţie! Aceste imagini nu vă mai pot afecta emoţional: victima e proastă, ipocrită, parşivă şi curvă

O femeie cade din Catedrala Sfântul Paul şi moare. Asta e ştirea înainte să se descopere că a fost suicid. Conaţionalii noştri se întreabă ce căuta pe catedrală. Probabil îşi făcea un selfie, răspunde cineva. Altcineva spune că nu ar vrea să dea ochii cu Dumnezeu după ce şi-a luat viaţa şi că o astfel de crimă e atacul suprem la adresa chipului lui Dumnezeu. 

O familie a fost sechestrată de talibani timp de cinci ani. Copiii au asistat la scene în care mama lor a fost violată de cei care îi ţineau prizonieri.

Aha. Erau în „excursie” (ea fiind gravidă) în una dintre cele mai periculoase ţări din lume. Acu’ el nu renunţă la barba aia de taliban. Prea „homeland”. 47 de persoane apreciază asta.

Deci, a făcut o drumeţie în Afghanistan în timp ce ea era gravidă. Smart enough. 18 persoane apreciază asta.

Dar ce părere au oamenii despre femeia irlandeză peste care a căzut un copac în timpul uraganului Ofelia? Păi ia să vedem. Că irlandezii ăia-s la fel de idioţi ca şi românii, or fi neamuri? Se ştia că vine furtuna ce drac’ căutau pe sub copaci??? Sau că Hai repede cu panica băgați spaima în oameni câţi câini şi şobolani au murit!

Atunci hai să vorbim despre românii salvaţi de carabinieri de la o fermă din Italia unde erau ţinuţi ca sclavi. E, Lasă că dacă îi întrebi cum e acolo zic că e raiul pe pământ, stau cu nasul pe sus de nici cu prăjina nu ajungi, o zic cu părere de rău, nu din răutate dar ăsta e adevărul în cazul multora dintre ei! Şi, până la urmă, De ce nu procedează și cu alți emigranți la fel?? Pentru că bănuiesc că sunt și alte etnii la muncă pe acolo. Doar că aceia nu le permit să facă cu ei cum procedează cu etnicii din România. Așa că nu au decât să suporte molăciunea lor.

Bun, am rezolvat-o şi pe asta, trecem mai departe. Un copil de şapte ani a murit la spital în urma accidentului de pe DN2. Mda, unde era coana paraschieva?. Hihi. Şi, totuşi, contabilizează cineva victimele prostiei paraschieva? Altă întrebare.

Ajungem la scandalul cu Weinstein de unde am pornit, de fapt, pentru a scrie acest articol. Când era săracă şi amărâtă situaţia nu mai era umilă şi degradantă. Au ajuns la banii de azi datorită trecutului lor, cu care au fost de acord. Acum după mulţi ani, pline de bani, şi-au adus aminte. Serios? Şi, bineînţeles, trebuie să luăm în calcul şi faptul că SĂ FIM SERIOŞI, un caz care pe mine nu mă miră cu nimic . Cu respect, majoritatea feminităţii, ca să urce scara vieţii şi de acolo să privească lumea, face pact cu diavolul bărbat. Rant-ul continuă, eu am spaţiu limitat aici, aşa că mă opresc. 

Victim blaming e un fenomen care a fost studiat de psihologi şi despre care se vorbeşte mult. Prin alte părţi. Concluzia la care s-a ajuns este că oamenii învinovăţesc victimele pe baza ipotezei lumii juste. Ne încăpăţânam să credem că trăim într-o lume corectă şi, ca atare, nimic rău nu i se poate întâmpla unui om corect. 

Sunt curioasă să văd comentariile pe pagina New Yorker, unde a apărut ştirea. Scrolez cu frenezie şi nu descopăr nici măcar un singur comentariu negativ la adresa victimelor. Bun, poate e o treabă de public ţintă. Intru pe pagina celor de la Fox News, scrolez, nu văd comentarii negative la adresa victimelor. Şi sunt nevoită să accept faptul că această naţie a noastră are o problemă gravă de tot. Sechestrarea unei familii nu e o atrocitate, sau, dacă e, nu ne pasă. Ne pasă că au făcut ei ceva greşit şi au ajuns acolo. Suicidul sau doar un accident macabru nu trezeşte vreo urmă de empatie în noi. Noi ştim că mortul e de vină. Chiar şi pentru dezastrele naturale există o vină acolo – aceea a prostului care ştia că vine uraganul şi, uite, acum a murit. Aşa îi trebuie. La fel cum bine au păţit românii ăia prosti şi molâi care s-au lăsat sclavagiţi. Iar copilul ăla idiot a murit în accident pe DN2 tot din vina lui. Din prostie, să fim mai exacţi. Selecţie naturală, ce să-i faci? Şi, în sfârşit, ajungem la abuzul sexual. De la Weinstein şi până la #metoo, exista o vină gravă acolo. Nu, nu trebuie să ne înşelăm, ea nu aparţine agresorului, ci victimei. Victima e proastă, ipocrită, parşivă şi curvă. End of story.

Victim blaming e un fenomen care a fost studiat de psihologi şi despre care se vorbeşte mult. Prin alte părţi. Concluzia la care s-a ajuns este că oamenii învinovăţesc victimele pe baza ipotezei lumii juste. Ne încăpăţânam să credem că trăim într-o lume corectă şi, ca atare, nimic rău nu i se poate întâmpla unui om corect. Altfel ar putea să mi se întâmple şi mie, că şi eu sunt corect. Dar mie nu mi se poate întâmpla, aşadar victima sigur e vinovată de ceva. O teorie perfect validă care nu se aplică românilor. Blamarea victimei e un fenomen generalizat la noi, e reacţia naturală pe care cei mai mulţi dintre noi o avem când auzim despre un abuz sau o situaţie tragică. Şi nu porneşte de la ipoteza lumii juste pentru simplul motiv că tot noi suntem aceia care cântăm „şpagă şi corupţie” ca laitmotiv de fiecare dacă când avem ocazia. Ba chiar şi când nu e cazul.

Tot ce se întâmplă rău în această ţară se întâmplă pentru că trăim într-o societate nedreaptă unde „e multă corupţie”. Tot ce se întâmplă bun cu cineva care are un succes se întâmplă pentru că „avea relaţii” sau „cine ştie pe unde a stat în genunchi”. Lumea justă nu există în accepţiunea noastră, până şi un copil de şapte ani ştie că în România „lucrurile merg pe dos”. Atunci de unde porneşte instinctul nostru de a blama victima?  

Sunt două explicaţii complementare. Prima e ceea ce Hannah Arendt numea banalitatea Răului, iar a doua e nevoia de a te disocia de propria vulnerabilitate. Ştiu, am scris Hannah Arendt. Scriu despre „jidani”, aşadar acest articol n-are nicio valoare, e propagandă ieftină de stânga. Ştiu, am folosit cuvântul „jidani”, acest articol n-are nicio valoare, e propagandă creştinopată de dreapta. Iar asta e banalitatea Răului într-o altă formă decât aceea pe care o descrie Hannah Arendt.

Ajungem să banalizăm orice Rău pentru că el este reductibil la concept şi ştim foarte clar că un om abuzat sexual e concept de stânga, iar un copil mort într-un accident rutier pe un drum care ducea către moaşte e concept de dreapta.

Banalizăm Răul din jurul nostru nu pentru că ne-am obişnuit cu el, ci pentru că am ajuns în punctul în care orice discuţie are doi poli extremi – stânga şi dreapta. Şi atunci nu vorbim despre un viol, vorbim despre feminism şi anti-feminism. Nu vorbim despre o femeie sau un bărbat terorizaţi, umiliţi, pentru care propriul corp devine o închisoare teribilă în momentul în care nu îl mai poţi controla, nu mai poţi fugi şi nu apare nimeni să te salveze, ca în filme. Nu vorbim despre coşmarurile acelui om, sentimentul de vinovăţie, durerea, vânătăile şi tresăritul nervos la orice atingere. Nu, vorbim despre stângişti retardaţi care caută atenţie. Sau despre extremişti de dreapta creştinopaţi. Ducem discuţia la nivel ideologic, iar omul ăla, cu vânătăile şi rupturile din interiorul său, devine zgomot de fundal. Ne certăm la cuţite în timp ce omul ăla urlă şi plânge. Aşa că dăm volumul mai încet ca să nu ne perturbe cearta ideologică. Ajungem să banalizăm orice Rău pentru că el este reductibil la concept şi ştim foarte clar că un om abuzat sexual e concept de stânga, iar un copil mort într-un accident rutier pe un drum care ducea către moaşte e concept de dreapta. Iar pe urmă stingem lumina şi laptopul, satisfăcuţi că ne-am spus punctul de vedere. Bam. 

A doua explicaţie are legătură cu propria vulnerabilitate, cu felul în care am fost crescuţi şi cu matricea emoţională. Ai cinci ani, te dai în leagăn, cazi şi te loveşti. Atunci înveţi pentru prima dată că eşti prost şi că e vina ta că ai căzut de la părintele care ţipă la tine, în timp ce sângele îţi curge. Ştii că e vina ta, aşa că n-are sens să te smiorcăi. Iar faptul că leagănul ăla trebuia să aibă nişte sisteme de siguranţă, care să împiedice situaţia asta, e complet neimportant. Pe urmă, pe măsură ce treci în registru vânătai şi cicatrici, afli că astea sunt „semne de bună purtare”. Dar fii fără grijă. „Îţi trece până te măriţi”.

La maturitate, însurat, măritat sau single, afli că ţi-ai pierdut economiile într-o ţeapă financiară pentru că eşti prost. Nu ţi s-a întâmplat vreo nedreptate, nu există nişte agresori acolo, tu eşti prostul şi meriţi să plăteşti.

Supărat, te duci acasă şi, în autobuz, ţi se fură portofelul. Povesteşti asta unui prieten şi prima întrebare e „păi de ce l-ai ţinut în buzunarul din spate?”.

Trec anii şi te măriţi/însori. Dacă te înşală partenerul afli că eşti prost, iarăşi. Dacă te bate, înseamnă că l-ai provocat. Dacă te violează cineva, înseamnă că ţi-ai căutat-o. Aşa îţi dai seama că eşti prost, impotent, curvă, greşit din toate punctele de vedere. Şi pentru că îţi doreşti tare mult să nu mai fii, trebuie să schimbi percepţia asta şi să le arăţi oamenilor că tu nu ai putea ajunge niciodată în situaţia victimei. Clar nu poţi să îi iei apărarea. Cu cât dai mai tare în ea, cu cât preaslăveşti agresorul, cu atât te disociezi mai mult de vulnerabilitate, acel secret ruşinos pe care speri că nu îl va afla nimeni niciodată. La final, mori, iar oamenii îţi urează să te ierte Dumnezeu. Păi cum pentru ce? Pentru toate situaţiile în care ai fost prost, slab, curvă şi impotent.

Nils Christie, un profesor norvegian de criminologie, a teoretizat conceptul de „victimă ideală”. O femeie bătrână care se întorcea dintr-o vizită la copiii ei şi e atacată în drumul spre casă, e victima ideală. E bătrână, deci nu a provocat atacatorul. Fusese în vizită la copii, deci nu e imorală. Se ducea către casă, deci nu umbla pe unde „nu-i fierbea oala”. O femeie tânără care se întorcea acasă din club sau se ducea către casa iubitului ei nu mai e victima ideală. 

Si aşa ajungem în situaţia în care o femeie e violată de şapte bărbaţi, iar consătenii fac zid în jurul lor şi atacă femeia care le-a distrus viaţa acelor băieţi. Ne încurcă, însă, foarte tare situaţiile în care victima e aparent inocentă. Nils Christie, un profesor norvegian de criminologie, a teoretizat conceptul de „victimă ideală”. O femeie bătrână care se întorcea dintr-o vizită la copiii ei şi e atacată în drumul spre casă, e victima ideală. E bătrână, deci nu a provocat atacatorul. Fusese în vizită la copii, deci nu e imorală. Se ducea către casă, deci nu umbla pe unde „nu-i fierbea oala”. O femeie tânără care se întorcea acasă din club sau se ducea către casa iubitului ei nu mai e victima ideală. Sigur era îmbrăcată provocator. Sigur nu avea ce să caute în club sau la iubitul ei acasă. Sigur şi-a meritat-o.

Ei, pe noi ne încurcă foarte tare inocenţa victimei. Cu cât victima e mai inocentă, cu atât e mai ameninţătoare, de fapt. Dar bine că românul e inventiv şi a găsit o soluţie şi pentru asta. Un copil de şapte ani, simbol al inocenţei, poate fi blamat pentru că e prost. Indiferent că moare într-un accident rutier, că se loveşte la joacă sau că e ademenit de un pedofil să intre într-o maşină. E prost. Iar prostia e cea mai mare vină pentru că ne e teribil de frică să nu fim şi noi proşti.

Când aveam vreo patru ani şi stăteam într-un apartament la parterul unui bloc, intrau constant şoricei în casă, pe care tata se chinuia să îi vâneze. Nu conştientizam că sunt animale de care ar trebui să îmi fie teamă, aşa că pentru mine erau „puii”. Îl urmăream pe tata prin casă şi ţipam după el să nu omoare puii, ceea ce îl făcea să încerce să îi prindă vii şi să îi dea afară. Într-o zi, un şoricel s-a adăpostit între geamurile ferestrei – pe vremea aia nu aveam termopane. Tata îl fugărise ore întregi prin casă, era exasperat, obosit, iar eu ţipam să nu omoare puiul. Nu cred că a observat că şoricelul era între două foi de geam şi a dat să îl apuce, moment în care mâna lui a lovit din plin geamul care s-a spart, iar tata s-a tăiat. Când am văzut sângele şiroind, am alergat la bucătărie, am luat o cârpă şi am început să îi înfăşor mâna, spunându-i ca o să treacă buba. Ani mai târziu, tata a spus că a rămas şocat în faţa acestui acces de pură compasiune din partea mea.

Iar asta e reacţia naturală a unui om care află despre durerea prin care trece alt om. E reacţia firească pentru că e aceea pe care o avem când suntem copii, înainte să învăţăm că e vina lui că nu a văzut geamul, ca prostu’. Înainte să învăţăm că empatia ne face slabi şi că, cu cât facem mai multe glumiţe pe seama tragediei prin care trece cineva, cu atât suntem mai mişto. Atenţie! Aceste imagini vă pot afecta emoţional, e avertismentul naiv al ştirilor. Nicio şansă acum şi nu ştiu dacă a fost vreodată. Şi da, ştiu, ce mizerie de articol, astea sunt problemele noastre acum? Da, cam astea sunt. Pentru că de aici porneşte spirala tăcerii şi triumful agresorului în orice situaţie. Chiar şi în aia care nu ţi se poate întâmpla ţie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp