Nu mi-au mai ars obrajii de atâta înflăcărare din ’89, de când soră-mea, studentă în anul anul I la Medicină, a plecat călăre pe un tanc de la Pitești la București să oblojească rănile celor deveniți carne de tun în fața Securității lui Ceaușescu.
Am rămas nedumerită pe scara blocului, încercând să înțeleg la 12 ani ce îi mână pe oameni să-și caute moartea printre gloanțe, ce e cu Revoluția asta spre care se grăbește soră-mea, ce vor bărbații aceia care sparg cu mâinile goale ferestrele librăriilor din centrul orașului, doar ca să rupă niște cărți cu poze. Și nu în ultimul rând, nu pricepeam de ce nu ne-am putea înțelege de vorba bună, noi între noi, românii, că doar oameni suntem.
La fix 28 de ani distanță și o perfectă adaptare la viața din Ardealul care mi-a îngenuncheat spiritul coleric, „din sud”, simt din nou sângele năvălindu-mi în obraji, exact ca atunci. Nu e furie sau revoltă, pe mine mă îmbujorează umanitatea, punerea în comun a binelui, mă îmbujorează faptele mici, care îmi dau senzația că sunt mare, mă îmbujorează gândul însuși că sunt atât de cheesy încât să am credința că manifestându-mă civic nu o fac pentru mine, ci pentru EA.
România mă scoate în stradă din iarna Ordonanței 13 și, deși copiii mei mă tot strigă să intru înapoi în casă, am rămas afară, încercând să bătătoresc și cu pașii mei zăpada democrației, ca să nu ne afundăm și mai tare, ca să ne punem la adăpost de avalanșă.
Am strigat tare la fiecare slogan cu care am rezonat, am citit toate „colecțiile” online de mesaje scrise pe pancarte, întodeauna într-o stare de alertă intelectuală, trecând prin filtrul rațiunii fiecare pas, făcând disecții pe anatomia realității, cu sânge rece, cu conștiință. Totul până astăzi, când m-am trezit din nou, cu sângele năvălind în obraji, ca atunci când aveam 12 ani.
Astăzi am fost chemată în stradă să privesc. Să mă uit fix. Să mă duc cu pieptul deschis și sufletul gol înaintea lor. Să protestez în tăcere alături de prietenii mei în fața sediului PSD din centrul orașului. Să particip la cel mai demn, decent și minimalist în expresie protest pe care mi-l puteam imagina. #vavedemdinsibiu a devenit, pe parcursul unei zile, un fenomen, o mișcare în comunitatea mică, dar exigentă a Sibiului. Privirilor ațintite și dârze li s-a răspuns, de cealaltă parte a ferestrei, cu raportarea transmisiei live pe Facebook și blocarea ei mai bine de o oră. Expresiei rafinate din ochii privitorilor i s-a răspuns cu manevrarea grăbită și nervoasă a unor jaluzele roșii de plastic, care au acoperit geamurile mari ale sediului PSD până s-a stins ( de tot ) lumina.
Comuniunea asta prin privire cu oamenii știuți și neștiuți adunați spontan m-a emoționat profund, la fel cum o emoționează pe prietena mea Oana momentul când miile de glasuri care protestează cântă în cor „Ale, ale, ale/ O dorință sinceră/România liberă !” . Sau pe tata, când ascultă „Acolo este țara mea” la maximum. Dar n-am simțit înflăcărarea din obraji decât acum, târziu în noapte, când le-am văzut sibienilor mei jertfa de a rezista afară la 0 grade, cu trupurile chircite de ger, cu vorba blândă, de ardeleni, dar cu ochii larg deschiși.
Mulțumesc, Sibiu!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pământul țării, pe care atât de mult l-ai iubit, te îmbrățișează pentru eternitate.
Dumnezeu să te păstreze în lumină iar românii în conștiința lor, de-a pururi !
Majestate, spune-i bunului Dumnezeu că ai părăsit o țară bătută de soartă, rămasă pe mâna nimănui !
Acum fuguta la caserie ca a crescut salariul la postaci.
E multa tristete in randurile mele, adevarat. Modul in care noi ca popor dam iarasi cu piciorul viitorului nostru, uitandu-ma inapoi in istorie cat am suferit pentru ignoranta noastra, ma lasa perplex.
Dar stati linistit, resemnare, nu. Voi fi in continuare acolo.
Inca mai poate ajuta un referendum