De ce au pus pesedeală brăduțului monarhiei

(Foto: Facebook / Lia Olguța Vasilescu)

M-am tot gândit, o vreme, de ce guvernanţii vor să pună pesedeală pe brăduleţul monarhiei. Având în vedere că toţi cei ce înlesnesc directive nu sunt chiar nişte iubitori de conifere, ci le-au lăsat pădurile să emigreze, neobosindu-se nici măcar să bată câteva cuie, ca să le dea cu titlu de mobilă, simţeam că e mai mult decât iceberg-ul iernilor, ierni pentru care nu suntem niciodată pregătiţi.

De la Ion Iliescu Highlander încoace, PSD-ul nu şi-a mai adjudecat titlul de preşedinte. Dumnezeu, Universul sau poate doar nişte tertipuri rămase fără stăpân după plecarea Anei Aslan îl menţin pe unicul şef de stat PSD-ist încă în contemporaneitate, ca o sulă în coastele pline de orgoliu ale partidului, modernizat după modelul lupului dacic, blăniţă de oaie, dar umblat la năravuri, ba. 

Ca o aducere aminte că nu le-a ieşit chiar tot ce şi-au pus în cap şi chiar când era să le iasă, a apelat Traian Băsescu la bagheta magică şi abracadabra a rămas până astăzi. Le-o fi soarta potrivnică, o fi de vină alinierea planetelor, NASA sau programul spaţial al ruşilor, cert este că nici glumele lui Victor Ponta n-au găsit ecouri la Cotroceni. 

Şi pentru că nu le-a mers cu modelul american, strategii celui mai iubit partid din România au trecut, pe burtă, la umorul englezesc. Au început adică să facă de râs şi lucrurile serioase. Şi se gândesc să treacă la pasul următor - regină şi la Cotroceni. Cu familia regală instalată comod, principesa lăsată să se ocupe, elegant, de proiecte de caritate şi turism internaţional, decorativ, PSD-ul ar putea câştiga, fără mare efort, alegerile parlamentare în următorii 10 ani. Monarhie adaptată lăcomiilor româneşti. Preşedintele nu face el mare lucru, dar se mai trezeşte din când în când, aducând în discuţie principii şi morală. Cu regalitatea pe ecuson, expusă frumos binoclurilor ce încă ne mai privesc de peste graniţe, pesedizarea României ar fi ca şi aranjată în coşuleţ. Nici la proba cu poligraf nu s-ar mai şti precis cine e lupul şi cine Scufiţa Roşie. Casa Regală ar primi fonduri şi destinaţii turistice, în numele unui popor care a ajuns să regrete cam tot ce a votat odată. Dacă Regele Mihai ar mai fi fost în putere, lucrurile s-ar fi putut complica. Bătrânul monarh convieţuia amiabil cu un soi de demnitate, care ar fi putut pune probleme politicienilor, ar fi aruncat proiectul în imprevizibil.

Prinţul Duda se potriveşte însă mănuşă. Influenţa asupra Casei Regale, din ultimii ani, îl recomandă. Dacă îmi mai aduc aminte şi de un scandal american, cu lupte ilegale de cocoşi, negocierile sunt deschise unui rezultat previzibil.

Străbunicul meu a fost regalist, activ, participant la marşuri, vocal. Bunicul meu, rebel, a ales să facă parte, la vârsta tinereţii, din Partidul Comunist. Ambii au trăit să-şi recunoască erorile, să ajungă la aceeaşi concluzie: românii sunt un popor uşor de amăgit, de folosit. Nu faptul că s-au făcut greşeli a atârnat greu în balanţă, ci acela că nu s-a încercat îndreptarea acestora, reparaţia, decât parţial şi foarte timid. Acolo e ciuma.

Monarhia e un vis frumos, dar într-o ţară cu morala pe vine şi corupţia la vedere, până şi Republica e încercată la greu. Monarhia ar crea doar un ecran de fum, sub care s-ar ascunde toate mizeriile, fiind găsită şi vinovată, în caz că acestea ar da pe dinafară. Cine ar vota pentru monarhie? Fără binecuvântarea PSD-ului foarte puţini. Dar dacă partidul ar explica avantajele unei astfel de alegeri, până şi morţii din Teleorman ar înţelege diferenţa. Au PSD-iştii ăştia o putere de persuasiune! L-au hipnotizat ei şi pe celălalt vlăstar regal, Paul de România, şi tot cu o poveste cu locuri dragi şi copăcei. Regaliştii vor vota şi fără argumente. 

S-ar ajunge totuşi la paradoxul ca nişte nostalgici ai vremurilor comuniste şi ai lui Ceauşescu să voteze Casa Regală. Casa Regală care e ocupată să mai stoarcă puţină simpatie şi de la căpătâiul ultimului încoronat. Trăgând linie, mare parte a celor ce ar vota pentru monarhie ar fi oameni de peste 50 de ani. Nu cred că tinerii îşi doresc monarhie, ba am întâlnit minţi candide care ar fi militat pentru ceva comunism, dar mai drăguţ decât cel al bunicilor. Să nu se mai construiască un canal sau autostrăzi cu indignaţii, ci să se deschidă fabrici de croşetat poşetuţe. Nici oamenii de afaceri, serioase, nu cred că ar vota pentru monarhie, ţin deja pe umeri clasa politică şi colateralele bugetare, viaţa de palat i-ar trimite, cu onor, la groapă.

Acelaşi eşantion de populaţie a votat în Marea Britanie pentru Brexit. Generaţiile care au câştigat războiul, au reconstruit Regatul, au fost educate să-şi plătească taxele, fără gând de off shore-uri şi care admit cu greu ideea de corupţie. Oameni şcoliţi, eleganţi în comportament, cu un simţ spumos al umorului şi mai ales posesori de conştiinţă şi demnitate. Sunt dezamăgită să constat că umorul tinerilor e agresiv, liniar, lipsit de meandre şi fineţe, un umor explicit, crud, vulgar.

În Marea Britanie încă mai mor bătrâni de frig, iarna, pentru că nu-şi pot permite să plătească facturile la gaze şi sunt prea mândri ca să ceară ajutor. Au trecut prin lipsuri şi refuză să se plângă. Ei cred că pot întoarce măreţia trecutului imperial, privesc înapoi, pentru ei înaintele e oricum volatil. Dar Brexitul mi-a dezvăluit ceva şi despre români. Ca şi adoptaţii din fostele colonii, ajunşi la a doua generaţie, românii care au cetăţenie britanică au votat pentru Leave. Pentru că nu le plac străinii. Să mai spună cineva că nu suferim de patriotism năucitor, indiferent de stăpân.

Englezii au votat Leave şi cu scuza că străinii le iau locurile de muncă. Da, pensionarii au votat împotriva imigranţilor care le iau locurile de muncă şi şubrezesc NHS-ul, prin ocuparea posturilor de medici pentru care nu exista personal calificat, situaţie care le punea în pericol sănătatea.

Cum s-a întâmplat de s-au trezit înţelepţii cu ţara lăsată pe mâinile lor la vot? Simplu, tinerii, foarte vocali pe reţelele sociale, ispitiţi de relaţii virtuale, nu mai sunt interesaţi de realitate, ci doar de datul cu părerea la adresa ei. Oamenii cărora le-a rămas pe urme doar trecutul hotărăsc viitorul unora care au picioare, dar aşteaptă să fie purtaţi pe braţe.

Se va muta viaţa cetăţii, în totalitate, în virtual sau va urma un dezastru, ca un duş scoţian, de trezire?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp