Da, suntem sub atac rusesc | Peter Pomerantsev  a plecat din Rusia pentru a nu-l mai vedea pe Putin și acum îl vede pe Putin peste tot: „Propagandiștii ruși tratează informația ca pe o armă, petrec întreaga zi analizând vulnerabilitățile oamenilor și exploatându-le. Ăsta e jobul lor”

Foto: Profimedia

Multă vreme s-a crezut că lipsa de informație e una dintre problemele majore ale lumii. Dar, pentru că lumea s-a schimbat, s-au schimbat și paradigmele, și problemele. Iar acum, fluxul mare de informație a devenit problematic, pentru că, dintr-o mare de informație, din care o mică parte e reală, oamenii nu mai știu ce să aleagă și devin foarte confuzi.

Putem spune că, dacă înainte, informarea era importantă pentru ca omul să rămână limpede în gândurile lui, acum fluxul uriaș de informație are rolul de a induce confuzia la nivel general. 

Peter Pomerantsev este una dintre vocile cele mai credibile pe tema dezinformării și a propagandei, pentru că a trăit experiența propagandei chiar în Rusia, unde a lucrat o vreme în televiziune. A plecat din Rusia pentru a nu-l mai vedea pe Putin și acum îl vede pe Putin peste tot.

Căci circulația informației între granițe n-a armonizat lumea, așa cum se credea, ci a antagonizat-o mai mult și a permis derularea de războaie informaționale în state democratice, care nu aveau grija asta înainte și nici n-aveau cum să anticipeze puterea cuvintelor. Iar statul care a înțeles cel mai repede și mai eficient faptul că cuvintele au puterea unor arme de foc a fost, de fapt, Rusia.

Având experiența ultimilor ani de război informațional purtat de Rusia în Franța sau în România, știm acum că lucrurile sunt ceva mai complicate decât am anticipat. Și nevoia de a asculta vocile specialiștilor în domeniul propagandei și dezinformării este tot mai mare, căci dacă vrem să știm cum ne protejăm de ofensivă într-un război informațional, cel mai sănătos lucru de făcut e să asculți expertul în domeniu. Și am avut privilegiul de a-l asculta pe Peter Pomerantsev, autor al cărții premiate „Asta nu e propagandă”, într-o încercare de a înțelege pe de o parte, cum funcționează mediul virtual în relație cu libertatea de exprimare, în sensul ei conceptual real și, pe de altă parte, de a afla dacă se mai poate face ceva.  

Într-o lume în care informația, indiferent de calitatea ei, devine monedă de schimb și piesă pe tabla de șah a puterii mondiale, mulți ar putea crede că simpla combatere a dezinformării prin ridicarea la lumină a adevărului e calea eficientă de a elibera lumea din hipnoză. Dacă e să-l credem pe Peter Pomerantsev, se pare că lucrurile sunt un pic mai complicate de atât. Și că cei care au misiunea de a scoate adevărul la suprafață nu sunt, de fapt, adversarii celor care au scopul de a livra informație otrăvită oamenilor nepregătiți în a face distincții. 

Așa că lupta nu se poartă între jurnaliști și propagandiști. Pentru că mijloacele și scopurile celor două tipuri de furnizori de informație sunt total diferite. Jurnalistul își asumă, sub semnătură și responsabilitate legală, cuvintele, în timp ce propagandistul le spune de sub protecția unei măști și în lipsa oricărui tip de responsabilitate. Dar să-l lăsăm pe Pomerantsev să ne explice mai detaliat cum stau lucrurile din acest punct de vedere.

„Polarizarea nu se produce de la sine. Sunt oameni care petrec întreaga zi analizând vulnerabilitățile oamenilor și exploatându-le. Ăsta e jobul lor. Și e complet neclar cine poate intra în competiție cu ei. Pe de o parte, ai propagandiștii ruși care tratează informația ca pe o armă, cu ținte foarte clare și ai, pe de altă parte, jurnaliști și fact checkers care expun minciunile într-o lume a oamenilor cărora le place să creadă ceea ce vor, nu ce e adevărat. E un dezechilibru aici. Nu spun că jurnaliștii trebuie să înceteze să mai fie jurnaliști, mass-media are rolul ei, nu spun că fact-checkerii ar trebui să se oprească, pentru că verificarea faptelor e foarte necesară, foarte utilă și adesea cere mult curaj. Dar nici jurnaliștii, nici fact-checkerii nu vor învinge propagandiștii. Pentru că ei joacă în jocuri diferite. Unii încearcă să dea putere adevărului, ceilalți manipulează oameni și nu le pasă de adevăr. E o competiție absurdă, pentru că obiectivul e altul. Unii lucrează cu identitatea la vedere, suferă din cauza valurilor de ură și distragerilor de tot felul, ceilalți se concentrează doar pe competiția informare-dezinformare.”

Cele două jocuri se poartă acum mai departe de realitatea concretă, umană, în care ne-am născut, într-un univers virtual care ne-a devenit tuturor un fel de „viață secundară”. Această viață a noastră e condusă de platformele de socializare. Care, din păcate, clamează libertatea de exprimare și spun că o susțin, dar nu dezvăluie niciodată mecanismele care le determină să crească amploarea unor informații în detrimentul altora. Și acesta este, în realitate, un atac la libertatea de exprimare. De ce? Pentru că, potrivit definiției de manual, libertatea de exprimare nu înseamnă doar dreptul de exprima informație, ci și dreptul de a primi informația. Ne explică asta chiar Peter Pomeratsev.

„Platformele de socializare zic că susțin libertatea de exprimare. N-o fac. Toți spun că sunt pentru libertatea de exprimare. Nu sunt. Libertatea de exprimare nu e doar abilitatea de a împărtăși gânduri și informații. E de asemenea și dreptul de a primi informație. Asta e stipulat în Declarația Națiunilor Unite a Drepturilor Omului. E dreptul de împărtăși și de a primi informație.

Și momentan noi nu avem nicio idee de ce Tik-Tok susține o campanie și nu alta. De ce X avantajează o informație și nu alta, de ce Facebook șterge o postare și nu alta. Deci putem recurge la chiar principiul libertății de exprimare și putem cere transparență. Și apoi putem începe să avem un dialog și putem face regulile în jurul acestor noțiuni. Dacă ai opțiuni politice, atunci poate ar trebui să te percepem ca pe un publisher și astfel devii responsabil pentru informațiile pe care le transmiți în spațiul public. Dar până vom avea această transparență, pot spune că, de fapt, trăim în întuneric.

Avem mai multă informație decât oricând până acum și, cu toate astea, avem cea mai slabă înțelegere a mediului virtual și a felului în care el e creat. Cred că putem înțelege asta mergând către esența libertății de exprimare. Și putem solicita îndeplinirea tuturor condițiilor care fac libertatea de exprimare exact ceea ce ea înseamnă.

Și companiile care nu respectă toate principiile libertății de exprimare n-ar trebui să fie pe piață. Pentru că nu ne oferi libertatea de înțelegere a felului în care lucrezi, atunci nu poți lucra aici. Pentru că atunci ne ataci nouă drepturile. Asta ar fi diferența între o social-media autoritară și una democratică. Și o democrație ne-ar oferi această transparență. Și astfel am avea modalități de a controla și de a ține stabile forțele care pot regulariza sistemul, mediul virtual. Dar ei nu au niciun interes să ne arate cum manipulează populația. Noi nu știm dacă vorbim cu oameni reali sau cu troli. Asta e tot ce am putea regulariza. Ar fi cam ciudat și nu prea democratic să ne focusăm pe cei care se exprimă. Nu așa funcționează democrația.

A doua chestiune la care aș vrea să ne mai gândim e designul spațiului public. Gândiți-vă la mediul virtual ca la un oraș. Nu e metafora mea. În acest moment, spațiul virtual pare distopic. Ai câteva companii private, destul de înfricoșătoare, care conduc orașul. Care sunt acolo și ne exploatează comercial, ceea ce e ok, pentru că e bine ca într-un oraș să existe mall-uri și magazine. Asta e bine, pot exista!

Și apoi ai infractorii orașului, cei care vând droguri, care abuzează copii, cei care fac rău, lumea subterană întunecată și înfricoșătoare. Și nu mai ai nimic altceva. Într-un oraș real ai avea parcuri, biblioteci și primării și locuri de întâlnire, gândite ca spații publice. Avem aceeași nevoie și în spațiul virtual. Ar putea fi un fel de Facebook gândit să fie locul în care să poți dezbate, să te poți educa. Dar ca în orice oraș, cineva trebuie să investească în asta. De asta ar trebui să investim și în spații publice online, care să nu fie create ca să ne facă dependenți, să ne urâm, să ne certăm, ci sunt create într-un mod diferit, în care să poți dialoga. Sunt multe idei pilot legate de modul în care poți construi o social-media mai bună pentru dezbaterea politică. Problema e că un astfel de spațiu virtual nu produce bani și n-ar trebui să producă bani. De asta probabil nu îl construiește nimeni.”

În cartea „Cum să câștigi un război informațional”, personajul lui Pomerantsev descoperă trei principii ale propagandei naziste, toate situate pe lângă adevăr. 

Primul este normalizarea exprimării celor mai neplăcute emoții pe care oamenii le au. 

Al doilea se referă la construirea unui simț al comunității care își exprimă cele mai neplăcute emoții la unison, ceea ce-i face pe oameni foarte confuzi în legătură cu niște concepte simple. 

Și al treilea se referă la uniformizare, care se întâmplă atât la nivel de limbaj, cât și la nivelul experienței personale în lume (asumarea unor simboluri care uniformizează sau a unor uniforme efective) care îți dau un sentiment de superioritate. 

De fapt, ceea ce naziștii au făcut a fost faptul că le-a dat chiar și soldaților carnețele, jurnale, cu spații speciale pentru atașarea unor fotografii, le-au dat aparate de fotografiat, astfel încât atunci când soldații au cucerit Franța și-au făcute poze cu ei înșiși, ca niște selfie-uri, le-au pus în jurnale și le trimiteau înapoi, la prieteni și familie. Esențial, acela a fost începutul Facebook. Iar cei din alte țări se întrebau de ce soldații germani fac mereu poze în cel de-al doilea război mondial. Erau ca turiștii. 

„Naziștilor le-ar fi plăcut mult social-media de acum. Și le place din nou”, conchide Pomerantsev.

Inversarea valorilor este principala cauză care a condus către punctul critic în care ne aflăm azi. Pluralismul, ideea de piață a ideilor publice și circulația ideilor dincolo de granițele țărilor au fost valorile care, inversate acum, favorizează războiul informațional și tensionarea spiritelor în orice societate care cade pradă unor operațiuni de manipulare în masă.

„Bătălia împotriva cenzurii prin încercarea de a construi mai multă mass-media pentru o societate democratică, prezumția că pluralismul este bun pentru democrație. Cu cât avem mai multă presă, cu atât mai bună va fi o democrație, nu? Dictatorii aveau un singur ziar, democrațiile au mai multe. Și nu trebuie să fie etice sau corecte, simplul fapt că sunt multe e garanția unui spațiu public de dezbatere a ideilor. Pornind de la premisa că cea mai bună informație se va ridica singură la suprafață. Și mai e această idee a exprimării personale, a libertății de a te elibera de constrângeri ca fiind în orice situație un lucru bun în relație cu democrația. Și desigur, ideea că circulația informației de-a lungul frontierelor, între America și Rusia, e bună pentru democrație. Astăzi, în mediul în care eu lucrez, am aflat cumva că toate aceste principii au fost inversate și puse sub semnul întrebării. Ce vreau să spun? Am călătorit prin lume și primul lucru pe care l-am observat mergând în America Latină, în Asia de sud est, în Statele Unite sau în Europa, vorbind cu propagandiști, pe de o parte și cu dizidenți, pe altă parte, este că aproape totul pare să se fi inversat. O să încep cu libertatea de exprimare. În toată lumea găsim regimuri politice care reușesc să suprime drepturile oamenilor, fără să cenzureze presa, dar atacând-o cu numere uriașe de troli și armate vaste de boți. (...) Nu există nimic în definiția libertății de exprimare care spune ceva despre minciuni sau dezinformare, da? Este doar abilitatea de a împărtăși informație.

Dar tehnologia s-a schimbat atât de mult, încât acum poți inunda spațiul virtual cu atâta confuzie și îndoială, încât adevărul se sufocă. Când cerem să se facă ceva împotriva acestei inundații, se va spune că asta e cenzură. Așa că libertatea de exprimare s-a întors împotriva ei însăși. Și asociată cu asta e ideea mistică a pieței publice a ideilor. Ideea că suntem ființe raționale și vom alege rațional cele mai corecte informații. Ceea ce e o credință greșită, de fapt. Chiar și ideea pluralismului, ideea că, cu cât ai mai multă presă, cu atât e mai bine pentru democrație. Dar, din nou, și asta s-a inversat, căci vedem mai ales în State atât de multe publicații viciate, camere de ecou care divizează oamenii și realitățile. Ideea dezbaterii în acest mediu pare să fie acum imposibilă. Și desigur, ideea că e bine ca informația să circule dincolo de granițe, că va aduce o înțelegere globală și armonie a fost pusă sub semnul întrebării chiar de faptul că acum se pot purta atât de eficient războaiele informaționale. Așa că toate aceste principii democratice au fost subminate, cu ajutorul platformelor de socializare, de forțe anti-democratice.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp