Foto: Guliver/Getty Images
Cel mai probabil, nu e nevoie să fii psiholog sau vreun expert în educație pentru a ajunge la concluzia că una dintre învățămintele cele mai importante pe care un copil le asimilează în școală este să-i fie frică de prezent și de viitor. Dacă vrei să te asiguri de veridicitatea cuvintelor mele, te invit să facem un scurt exercițiu de călătorie în timp, în trecut, ajungând până la școala în care ai învățat sau ai supraviețuit tu – în funcție de caz. Acordă-ți, preț de câteva minute, un scurt răgaz, pentru a-ți reaminti câteva momente esențiale petrecute la școală. Observă cu atenție ce simți în corp și încearcă să identifici care sunt (sau erau) emoțiile trăite în clasă, mai ales atunci când era vorba despre interacțiunea cu învățătoarea și mai apoi cu vreunul dintre profesori.
Dacă ai frecventat școala în România, mai mult ca sigur că știi foarte bine ce înseamnă și cum se simte frica de a lua o notă sub 5, frica de a nu trece clasa, frica de a nu lua examenul de capacitate sau BAC-ul, frica de a ajunge măturător de stradă sau vreun „Dorel“ (cu tot respectul față de oamenii care practică profesionist astfel de meserii și față de aceia care poartă cu adevărat acest nume în buletin), frica de a nu-ți găsi locul în viață, frica de a ajunge un ratat. Foarte pe scurt, școala ți-a cultivat teama de eșec și convingerea că poți face ceva cu prezentul sau viitorul doar în condițiile în care ești un exemplar uman perfect. Deoarece, așa cum scria și Oana Moraru, într-o postare pe Facebook... „Cred că avem cel mai performant sistem educațional. Performant în a induce, de la cele mai mici vârste, frica de a fi judecat. Frica de a nu fi suficient sieși.“
Încă din primul an de școală, majoritatea elevilor sunt bombardați cu furtuni informaționale, prin care li se transmite clar și răspicat că nicio greșeală nu este permisă. Partea cea mai tristă este că, din păcate, aceste mesaje nu vin doar din partea cadrelor didactice – față de care am un mare respect, deoarece știu că modelează sufletele noastre într-un mod absolut definitoriu, așa cum se pricep mai bine, cu toate că instituția școlii românești le-a indus, în mare măsură, atitudinea despre care vorbeam mai devreme. Asemenea mesaje vin însă și din partea părinților care, în loc să echipeze copilul cu încredere și speranță, utilizează scenariile catastrofice preluate din școală și deschid jetul puternic al anxietății, pentru a-i determina pe proaspeții elevi – și, în același timp, viitorii adulți conformiști sau veșnicii rebeli – să învețe lecția supunerii și a angajamentului față de perfecțiune.
Dacă nu ai citit sau nu ești familiarizat cu noile studii care evaluează impactul perfecționismului în viața de zi cu zi, atunci pe bună dreptate te poți întreba: „Ce are psihologu’ ăsta cu perfecțiunea?“ În realitate, perfecțiunea este nu doar o mare iluzie, ci și una dintre principalele cauze ale nefericirii umane, ale unei vieți definite de anxietate, depresie, tulburări de comportament alimentar, îndatorări financiare peste măsură și comportamente violente față de sine sau față de alții. Și asta, deoarece vocea perfecționismului îți spune că niciodată nimic nu este suficient de sigur, bun sau valoros și te determină să trăiești în mod constant două emoții nu tocmai confortabile: frica și rușinea. Iar atunci când vine vorba despre a face ceva sau a-ți transforma visurile în realitate, aceste emoții te sabotează, căci vocea din capul tău îți spune că nu ai voie să greșești, nu ai voie să ratezi... pentru că tu poți fi acceptat sau apreciat doar dacă ești perfect. Potrivit acestor noi idei despre toxicitatea perfecționismului, este mai înțelept să fim tributari excelenței – și anume, tentativelor de a încerca din nou și din nou, până când ne iese, fără să ne lăsăm încarcerați în gândurile noastre negative de frică, rușine sau teroarea de greșeală. Ceea ce știu sigur până în prezent este că viața unui om nu e lipsită de defecte și imperfecțiuni. Prin urmare, de ce nu am îndrăzni să-i învățăm pe elevi la școală să-și accepte și să-și asume greșelile și defectele, pentru a le oferi astfel șansa de a-și descoperi potențialul interior și a le deschide calea spre excelență?
Fără să judec ori să atac sistemul educațional, nu pot să nu observ cum, în cele mai multe școli din țara noastră, se transmite de la o generație de profesori la alta arta predării prin teroare, critică, rușinare și amenințări. Strategii de educare și relaționare bazate exclusiv pe frică. Desigur, nu-mi imaginez că profesorul mai tânăr stă în cancelarie și ascultă cum al său coleg mai experimentat în ale școlii îi ține o mini-prelegere despre cum să fii abuziv la clasă – deși, cu toată sinceritatea, cred că și astfel de lucruri sunt posibile. Mai degrabă, mă gândesc la convingerile nesănătoase și dezumanizante pe care le are instituția școlii românești despre elevi, despre copii și despre cum se aplică disciplina în lume.
Dacă ne uităm cu o oarecare curiozitate conștientă la elevii de ieri și la cei de astăzi, încercând să observăm ce-i învață școala pe ei, lesne putem lista numeroase comportamente de inhibare personală, de supunere și renunțare la sine: să urmeze instrucțiunile aidoma și să stea cuminți în bancă; să vorbească doar la cerere și să nu aibă opinii contrare; să copieze schema lecției de pe tablă și să nu pună la îndoială spusele profesorului (și autoritatea supremă a acestuia); să minimalizeze inițiativele intelectuale situate în afara programei școlare și să nu rateze în nicio zi temele obligatorii; să cumpere auxiliarele școlare pe care le cumpără ceilalți copii din clasă (indiferent de costuri) și să participe la cât mai multe activități extracurriculare (bine, asta din urmă vine din competitivitatea părintească); să-și nege greșeala și să caute validarea celorlalți în ceea ce privește prețuirea și valoarea de sine.
Vorba renumitului Seth Godin, peste tot în lume școala te învață „să fii bun/ă la școală“. Dar este aceasta o abilitate esențială și definitorie pentru viață? Sau este mai degrabă o manifestare lăudabilă doar dacă vrei să mergi la școală toată viața? Pentru majoritatea oamenilor care nu sunt cadre universitare sau care nu lucrează într-un domeniu similar, a fi bun la școală seamănă cu a fi bun la Frisbee. Este ceva pozitiv, dar nu este cu adevărat relevant decât în cazul în care meseria noastră ar presupune să ne facem temele, să vorbim la comandă, să căutăm răspunsurile în manuale, să memorăm pe de rost texte întregi (fără să le înțelegem sau să le trecem prin filtrul gândirii personale). Așadar, putem conchide că strategia de a reproduce un text ca un papagal și de a repeta necontenit vorbele altora implică o pierdere uriașă de timp și de viață.
Astfel, ajungem iar să ne întrebăm dacă școala chiar ajută în conturarea viitorului nostru sau mai degrabă ne sabotează existența. Desigur că educația este esențială, fără doar și poate, dar în mod cert este nevoie și de o schimbare de raportare, atât din partea profesorilor, cât și a părinților – fără să mai amintim ministerul responsabil de educație și învățământ. Este imperios necesar să ne întrebăm dacă școala clădește oamenii de care societatea noastră are nevoie și, dacă nu, ce putem schimba pentru a nu traumatiza la nesfârșit generațiile noi de elevi și, implicit, comunitatea din care cu toții facem parte.
Evident, vor exista și adulți – dintre aceia care au lucrat în corporații și ale căror opinii le găsim pe net – care vor spune că în companiile internaționale exact asta se cere: să urmezi instrucțiunile aidoma, să te supui autorității supreme a șefului și să nu-l contrazici, să stai cuminte în pătrățica ta, să nu ai inițiative care ar periclita jobul altuia, să nu-ți ratezi în nicio zi sarcinile de serviciu și (cea mai tare dintre toate) să-ți negi greșeala! Dar cum nu ar fi corect să generalizăm și cum nu avem dovezi despre vreo conspirație mondială care ar vrea ca școala românească să formeze fix asemenea viitori angajați, să revenim la copiii de azi...
Sunt elevii ajutați să-și dezvolte creativitatea, imaginația, stima de sine și încrederea în sine, în relații și în viitor? Sau, prin ceea ce spunem și facem, distrugem puterea înnăscută a copiilor? Este nevoie să-i întrebăm din nou și din nou: „În ce an a avut loc răscoala de la...?“ Sau aceasta este deja o abilitate inutilă, într-o lume în care Google este mereu la purtător? Este util să-i învățăm să calculeze ipotenuza unui triunghi dreptunghic, deoarece se vor lovi de acest lucru din nou și din nou în viață? Sau ar fi mai inteligent să-i ajutăm să rezolve – într-un mod uman și înțelept – conflictele interpersonale, să știe cum să-și îmblânzească anxietatea, să-și dozeze resursele pentru a-și transforma visurile în realitate sau să-și cunoască suficient de bine creierul, încât să-l folosească optim pentru a ajunge la excelență?
În calitate de susținător al programului național #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, nu pot să nu subliniez și de această dată cât de important ar fi pentru elevii de azi și adulții de mâine dacă, în școli, ar exista posibilitatea de a studia materii care să ne cultive inteligența relațională. Cum vă sună o disciplină intitulată „Educație relațională“? Una care să ne ajute să rămânem deschiși la conexiunile interpersonale, să înțelegem cum funcționează aceste legături invizibile dintre noi și ceilalți și cum putem avea mai multă grijă de cel mai bun predictor al succesului în viață – relația. Și, revenind din nou la Seth Godin, sunt de aceeași părere: că, din păcate, nici inteligența socială și nici leadership-ul nu sunt priorități pentru instituțiile noastre de învățământ. Cu toate acestea, la ora actuală, leadership-ul și inteligența relațională sunt mult mai valoroase decât conformismul și supunerea care se cultivă la nesfârșit în școli.
Dacă ești părinte, cadru didactic, bunic, student la Pedagogie, director de școală sau doar un om interesat de starea de bine a comunității tale, pe 20 octombrie, te așteptăm la #EpicTalk – cel mai important eveniment de promovare a sănătății relaționale organizat în această toamnă la București. Unul dintre cele mai așteptate discursuri este cel al Oanei Moraru – profesor cu peste 20 de ani de experiență în învățământ și consultant educațional în domeniul școlilor publice și private din România. Pentru detalii și înscrieri la conferință, poți accesa http://bit.ly/epictalk18.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sunt cercatari care arata ca 80% din cei ce isi pierd locul de munca o fac nu pentru ca nu au ablitatile tehnice cerute ci pentru ca au conflicte in mediul de lucru.
Elevii au multa frica, rusine, inadecvare, toate acestea sabotandu-le capacitatea de a reusi in viata.
Super ideea!
"Deoarece, așa cum scria și Oana Moraru, într-o postare pe Facebook..." - ha ha ha! Serios?? Madam Moraru e luata pe post de etalon? Nici nu mai stiu cate articole pline de bullsh!t de-ale ei am criticat aici pe Republica.
"În realitate, perfecțiunea este nu doar o mare iluzie" - no sh!t. Poate tocmai de aia profii nu ne cereau perfectiunea. Era mai degraba vorba de excelenta, pe care vad ca o aduceti si dvs. in discutie. Si asta se intampla cu nu foarte mult timp in urma.
"Fără să judec ori să atac sistemul educațional" - eeei nu! Cam tot articolul e fix un atac la adresa sistemului educational. Ceea ce e OK, atacati-l daca vreti, dar macar fiti cinstit si asumati-va acest lucru.
"să minimalizeze inițiativele intelectuale situate în afara programei școlare " - olimpiadele ce sunt?
"Este util să-i învățăm să calculeze ipotenuza unui triunghi dreptunghic" - da, este. Este util sa-i invatam sa gandeasca matematic. Teoremele din geometria euclidiana sunt un exercitiu bun in acest sens.
"Dar cum nu ar fi corect să generalizăm" - de ce nu? Vad ca dvs. o faceti cand va refereriti la sistemul de invatamant si chiar la elevi cand vine vorba de anumite aspecte. Chiar asa, aveti niste date statistice cu care sa va sustineti afirmatiile? De exemplu de unde rezulta ca majoritatii elevilor "li se transmite clar și răspicat că nicio greșeală nu este permisă" ? De unde rezulta ca supunerea si conformismul sunt cultivate la nesfarsit in scoli?
"Cum vă sună o disciplină intitulată „Educație relațională“?" - ca ceva ce ar trebui sa faca parte din ora de psihologie. Care deja exista.
"Unul dintre cele mai așteptate discursuri este cel al Oanei Moraru" - daca madam Moraru are unul din cele mai asteptate discursuri, asta spune deja ceva despre calitatea evenimentului.
Toate cliseele pe care le auzi despre scoala sunt aici, in acest articol. Proaspat iesit de la liceu, pot sa zic ca am intalnit exact opusul. Dezinteres si delasare, multe iertari si note maxime gratis pentru ca sunt sarbatorile si sa nu suparam.
O idee rea. Avand in vedere ca trebuie sa asum doar din nume ce s-ar preda la acesta disciplina, va rog sa ma corectati.
Aceasta disciplina mi se pare contradictorie. Ea vrea sa-l ajute pe elev in relatiile interpersonale prin alienare. Incepem sa privim relatiile cu ceilalti din perspectiva unei "persoane a treia". Prieteniile devin studii de caz si se pierde din autenticitatea relatiei. In loc sa "spargem gheata" (cum s-ar zice in engleza) cand intalnim o noua persoana, invatam sa-l analizam pe cel din fata noastra ca un cobai. Ne distantam din start de persoana din fata noastra.
De asemenea, vad aceeasi lipsa de pragmatism in aceeasta disciplina la fel ca in cele pe care le avem deja in programa scolara si sunt criticate din acelasi motiv.
Poate gresesc, dar asa vad lucrurile.
Mie personal îmi sună foarte, foarte, foarte bine, mult mai bine decât orice materie. Inteligența interpersonală contribuie mult mai mult la fericirea noastră decât orice te învață școala în prezent! Succesul de necontestat din ultimul timp al femeilor, în toate domeniile, se datorează tocmai inteligenței lor interpersonale superioare, lucru destul de bine teoretizat... de un bărbat (Niall Ferguson, "The Square and the Tower: Networks, Hierarchies and the Struggle for Global Power").
În legătură cu ce ați scris aici referitor la disciplină, nu prea sunt de acord: școala de masă nu poate funcționa eficient fără disciplină: dacă din 30 de elevi unul sau doi fac altceva decât le spui tu să facă, de obicei îi distrag și pe ceilalți, și atunci se duce naibii tot procesul educațional.
În rest, da, de acord, școala induce ideea greșită că trebuie să fii perfect. Mai mult, de multe ori școala pare să pregătească niște dependenți de ajutor, ridicând peste medie ștacheta la clasă.
Paradoxal, complexul instalat in cazul meu, nu a fost de inferioritate, ci fix invers! Destul de complicat deci, dupa ce am castigat toate competitiile in copilarie si adolescenta, sa inteleg esecurile care au urmat altfel decat profunde injustitii de care, evident, nu eram responsabila. Nicicum.
Or, cand refularile, justificarile si revendicarile vindicative (cum altfel?) incep sa se inlantuiasca, se creaza un cerc vicios care are mai multe sanse sa se transforme in spirala, decat intr-un cerc virtuos...Mai multe, dar nu toate! Exista speranta, deci, pentru repararea sufletelor si mintilor traumatizate, din ignoranta educatorilor (scoala, parinti, societate), doar ca putini sunt cei care si reusesc...
Pentru refractarii la noile metode pedagogice propuse, care nu sunt toate bune dar nici toate rele, as reaminti 2 idei provenite din intelepciunea acestui popor, care nu a fost intotdeauna condus de idioti :
1. De ceea ce-ti este frica, nu scapi!
2. Numai din greseli, se invata!