Damnatio memoriae pentru Eugen Barbu

Foto - MNIR/ www.comunismulinromania.ro

Închipuiți-vă că o mare revistă culturală din Germania i-ar fi dedicat, la treizeci de ani de la sfârșitul Războiului Mondial, un număr lui Hermann Göring, în care crema criticii de artă ar fi amintit doar în treacăt de cariera politică odioasă a criminalului de război ca să se concentreze apoi pe latura de pasionat colecționar, de meloman și de animator al scenei de operă, de promotor al unui tip aparte de istoriografie a celui căruia îi plăcea să i se spună „der Eiserne” . Închipuiți-vă elita culturii germane postbelice cuprinsă de dileme dinaintea unei spețe ca aceasta!

Într-o țară ca România care nu a tranșat cu trecutul, așa cum a făcut Germania postbelică, scenarii ca cel de mai sus sunt nu numai posibile, ci pur și simplu reale. România își permite azi luxul interogației dilematice în cazul uneia dintre cele mai sinistre prezențe publice din anii comunismului. Dilema veche îi dedică un număr special, cu poză mare pe prima pagină și titlul neutru „Centenar”, lui Eugen Barbu. La „dosarul Barbu” din ultimul număr al Dilemei vechi scriu respectați critici literari: domnii Marius Chivu, Bogdan Crețu, Angelo Mitchievici, Alexandru Dumitriu, Iulian Bocai și doamna Oana Soare. În afara grupajului scrie domnul Cosmin Ciotloș.

Argumentul semnat de domnul Marius Chivu dă tonul „investigației” critice din paginile întregului dosar: „plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile 70-90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist), care a dat o mână de povestiri și două romane (dintr-un total de 12), considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămâna nebunilor (1981) (...) Ce rămâne valoros din opera literară a lui E.B., cum o judecăm, inclusiv d.p.d.v (sic!) etic și moral și, în general, ce facem cu moștenirea sa cultural-politică?”

Odată stabilit acest cadru de relativism schizoid, fiecare dintre participanții la grupaj își face treaba de critic literar cu o seninătate dezarmantă. După două-trei fraze care-l bat în cuie pe Barbu ca personalitate nefrecventabilă moral, începe un zumzet general favorabil scriitorului Eugen Barbu. Floarea criticii literare românești zumzăie pe tonuri diferite: referințe savante îl spală de alte rele și-l pun în rândul respectabil al decadentiștilor (A. Mitchievici), o atentă etapizare a carierei sale de scriitor face posibilă atribuirea etichetei de capodoperă romanului Groapa (B. Crețu), marea problemă a operei lui Barbu ar fi plagiatul dovedit din Princepele, că altfel scriitorii mai greșesc, ca tot omul (I. Bocai), un șir de rezumate ale diverselor proze scurte îi găsește virtuți de vrăjitor și în cazul scrierilor realist-socialiste (O. Soare), iar o întâlnire în copilărie cu „marele prozator” în Piața Victoriei garantează un atașament perpetuu și confabulația frondei față de ambianța academică nefavorabilă lui Barbu (Al. Dumitriu). Domnul Cosmin Ciotloș își publică articolul în afara grupajului, deloc întâmplător, pentru că nu acceptă logica propusă de domnul Chivu în argument. Cu toate acestea, e înduioșătoare dorința criticului de a ști, cu documentele pe masă, „limpede, clarificator”, ca calitate avea la Secu Eugen Barbu. Scrupule de arhivist, de!

Ce mă uimește la grupajul din Dilema nu este încercarea demnă de o cauză mai bună de a salva un oarecare autor compromis și de mâna a zecea, ci vederea scurtă a unor reprezentanți ai elitei culturale din România. 

Există pe lume persoane pe care nici o apă nu le poate spăla: persoane care au trăit o viață întreagă (bine) de pe urma surpării demnității altor persoane, oameni care, mai rău decât criminalii obișnuiți, au prosperat de pe urma uciderii sufletelor altor oameni, muritori care au făcut tot ce-au putut ca să-i treacă dincolo, înainte de soroc, pe alți muritori și, cel mai grav, tipi care au atentat la structura morală a semenilor lor. De unii ca ăștia și mai ales de acțiunea lor de distrugere perpetuă, umanitatea a găsit o singură modalitate de a se proteja: ștergerea amintirii lor din conștiința publică.

Cred că nu mă înșel când zic că, la fel ca marii odioși ai istoriei, și Eugen Barbu e pasibil de damnatio memoriae.

Acest om nu și-a refuzat nimic din toată abjecția de care e capabil un seamăn de-al nostru. Nu trebuie neapărat să știi dacă era „ofițer, agent de influență” ca să-ți dai seama că editorialele lui din Săptămâna au contribuit major la nenorocirea sistematică a elitei românești care supraviețuise închisorilor din primul deceniu de comunism. Compararea acelor texte, care aveau în spate un întreg aparat represiv, cu textele vehemente ale lui Iorga din Semănătorul e cel puțin o naivitate. Autorul acelor editoriale nu era un simplu pamfletar, nu era doar un ventilator de dejecții, ci vocea unui sistem de teroare. Amenințările lui se puteau solda cu destituiri, cu hărțuiri, cu chemări la organele statului, cu bătăi. Din textele alea emana, vorba lui Iliescu, frica, groaza care a paralizat elita țării de la orice acțiune semnificativă de protest, scoțând, dimpotrivă, la iveală tot ce e mai rușinos în om: delațiunea, gudurarea, autocenzura, vrajba, suspiciunea, corupția de toate nivelurile, descurcăreala, ideea răului generalizat, impostura ca virtute. Jucând mereu pe cartea regimului și în numele lui, Eugen Barbu a distrus destine individuale. 

Domnul Crețu e de părere că, deși așa au stat lucrurile, „noi am ieșit, azi, din raporturile complexe de contemporaneitate cu Eugen Barbu” și că ne permitem o evaluare senină a operei teroristului de la Săptămâna. Acesta pare punctul de vedere al întregului grupaj din Dilema veche: omul a fost un derbedeu, e adevărat, a mânjit tot în jurul lui, i-a porcăit pe mulți, a și distrus destine, a învrăjbit, a avut beneficii de pe urma porcăriilor lui, dar acum, gata, am scăpat de consecințele acțiunilor lui. La treizeci de ani, societatea românească s-a emancipat de tensiunea anticomunismului specific anilor 90” și e gata să purceadă la o nepărtinitoare lectură a operei lui E.B. Nu cred să fi auzit vreo judecată mai subțire decât asta în ultimii treizeci de ani.

Eugen Barbu a pus în toți anii regimului Ceaușescu semințele otrăvite ale nenorocirii care nu ne-a părăsit niciodată și care, acum mai mult decât oricând, stă să ne înghită. Domnul Chivu pare să nu-și dea seama că exact ce socotește frecventabil la E.B. ne ține încă legați: „a co-creat (sic!) seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească”. Pot să înțeleg atașamentul fostului jucător de pac-pac cu capse față de personajul lui Florin Piersic, dar nu mă împac cu ideea că un critic literar important nu poate stabili un simplu raport de cauză și efect.

Eugen Barbu este cel care a imaginat, a întreținut și a propagat scenariul fatidic al naționalismului comunist. În răutatea lui funciară, a înțeles că un popor nu poate fi ținut în frâu numai cu bățul. În definitiv, bățul lui îi atingea numai pe puținii mai răsăriți din țara asta. Și atunci a scris la propriu o minciună opiacee și a răspândit-o până în ultimele capilare ale națiunii sub borurile pălăriei unui actor irezistibil. Acest scenariu îi spunea țâncului, adolescentului, tânărului adult că regimul autarhic al lui Ceaușescu, de fapt izolarea lui maniacală, este încununarea luptei eroilor pașoptiști, că bogații sunt răi prin definiție și merită să fie devalizați, că egalitarismul partidului este supremul deziderat al celor care gândeau la mijlocul secolului al XIX-lea, că străinii sunt nefrecventabili, că românismul e cea mai dulce legănare de pe lume. Eroismul sumar, schematic și idiot, dar mereu orientat profetic spre cel mai iubit fiul al poporului a hrănit și a otrăvit sufletele naive ale celor care nu știau nimic despre ororile închisorilor pe care același regim le-a folosit brutal în primă instanță, despre desțărarea unor întregi comunități etnice, despre creșterea reală a României în optzeci de ani de monarhie constituțională și, mai cu seamă, despre democrația autentică din spațiul occidental, despre bunăstarea, despre libertățile de tot felul (de asociere, de mișcare, de exprimare, de piață), despre garantarea proprietății, despre meritocrația de dincolo de Cortina de Fier.

Mă miră și mă enervează că domnii critici literari nu găsesc puntea dintre minciuna ceaușistă și oroarea discursului practicat azi de două partide ultranaționaliste de la noi, care, în nenorocirea generală din jur, amenință acum să ne tragă înapoi în scenariul de care domnul Crețu ne crede scăpați. Efectele nocive ale gesticulației publice a lui Eugen Barbu nu s-au stins odată cu dispariția lui, a celor mânjiți de el sau a regimului pe care l-a slujit. Ele au continuat prin reluarea obsesivă în toți acești treizeci de ani a filmelor acelei epoci infernale, filme pe care domnul Chivu, fost jucător de pac-pac, le socotește, cum nu se poate mai ridicol, „o contribuție semnificativă la cultura pop românească”. Oare ce-ar fi zis despre frântura asta de gând Cornel Chiriac, celebru D.J. ucis de colegii lui Eugen Barbu, și toți adolescenții care, nemaiputând de dragul culturii pop românești, riscau exmatricularea pentru o melodie de Led Zeppelin la Europa Liberă? Oamenii votează azi două partide ultranaționaliste pentru că drojdia depusă în minți de peste cincizeci de ani se poate agita oricând pentru dezastru.

Nu mai insist. Cred că e clar de ce Eugen Barbu trebuie aruncat în uitare, cu toată creația lui nu numai de doi bani, dar toxică până în fundul iadului. Mă bucur că nu sunt scriitor. M-aș simți umilit să fiu supus judecății unor asemenea critici literari. Îmi îngădui doar să constat ca filolog clasic că mi se pare inacceptabil ca în textul unui intelectual rafinat să apară barbarisme ca „duplicitarism”, ca un profesor universitar de literatură română și autor al unei cărți despre Cantemir să zică „monstrum eruditionem” (sic!) și ca altul să creadă că „rumori” înseamnă în românește „zvonuri”.

Aș putea să propun, în contrapartidă un „dosar” incomparabil mai relevant: cred că publicul Dilemei vechi ar avea de învățat multe din viața și opera lui Rolf Bossert, poet de limbă germană, membru al celebrei Aktionsgruppe Banat, care, trecut prin toate suferințele la care era supus un intelectual cu voce autentică în România comunistă, s-a sinucis (sau cine știe?!) după ce a ajuns într-un lagăr de tranzit din Germania. Poet despre care, traducându-l, incomparabila Nora Iuga spune că a atins treapta geniului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp