De ce am emigrat în Australia. „Doar ne amăgim cu câte un scrutin sau un nou guvern, la nivel individual vom continua să murdărim, să stricăm, să nu reparăm, să nu citim, să bârfim, să furăm, să pierdem vremea, să nu ne spălăm, să invidiem…”

Viorel Copolovici și Alis Anagnostakis au plecat împreună cu Edna, fetița lor, în Australia. Au ales acest loc din motive pe care mi le-a povestit mai jos. L-am întrebat pe Viorel cum este atmosfera acolo și cum vede el incendiile și efectele acestora. Locuiesc în Sunshine Coast, pe Coasta de Est a Australiei.

De ce ați plecat în Australia? De ce ați ales această țară și nu una mai aproape…

Am început să plecăm de pe la Colectiv. Edna, fetița noastră, abia se născuse și parcă brusc vedeam toată situația din jur în cu totul altă lumină. Faptul că multora dintre noi, cei din bulă, ne-au murit acolo prieteni, colegi și cunoscuți, faptul că nenorocirea asta a fost un rezultatul oribil de concret al atâtor ani de corupție organică, minciunile și incompetența care au sporit chinurile și, inevitabil, numărul celor plecați… Am avut, la fel ca alții, un moment de panică și de groază în fața perspectivei de a îndemna un copil abia venit pe lume să se dezvolte în acea conjunctură, în acea atmosferă, în acel peisaj social. 

Dar n-am plecat neapărat ca să fugim de „sistem”. Eu unul sunt convins că oamenii sunt aceia care formează și întrețin sisteme, eu am ajuns la concluzia că, indiferent cine și în ce fel va guverna România din punct de vedere politic, la nivel macrosocial nu se va întâmpla mai nimic. Cred că doar ne mai amăgim cu câte un scrutin sau cu câte un guvern, la nivel individual vom continua să murdărim, să stricăm, să nu reparăm, să nu citim, să bârfim, să furăm, să pierdem vremea, să nu ne spălăm, să invidiem, să nu vedem în perspectivă…

Dar n-am plecat nici ca să fugim de românii „ceilalți”. După Colectiv am muncit, ne-am ajutat copilul să crească și am verificat variante. Și procesul ăsta oricum ne-a cam izolat de restul lumii, deci nu pot spune că plecarea a reprezentat neapărat o mare ruptură. Am avut timp să ne dăm seama că vrem un mediu în care Edna să-și poată păstra și folosi magia și darurile cu care a venit pe lume (știi tu, magia aia pe care o pierdem pentru că maturii din jurul nostru ne impun să devenim ce sunt sau cred ei că sunt – ființe fără magie, ancorate exclusiv în concret) și un loc energetic în care Alis, mama Ednei și partenerul meu de viață, a ales să-și găsească mai mulți oameni ca ea, care cred că lumea poate fi schimbată fir cu fir, gând cu gând, om treaz cu om treaz. De ce fac eu e nevoie oriunde pe planetă, deci nu am avut nicio prioritate geografică.

Ne-am dorit un loc bun, de preferat lângă ocean. Eu despre Europa am vedenii cu uniunea dezmembrându-se și cu o reîmpărțire între Est și Vest și oricum nu prea aveam ocean. După care am ajuns la concluzia că ne-am dori o Brazilie cu mai multă structură și mai multă claritate în perspective. Nu că perspectivele astea nu ar exista și în Brazilia, e un loc minunat care pentru mine a însemnat renaștere și împăcare și revenire în propria viață, doar că pentru Edna și pentru Alis nu ar fi fost neapărat cea mai bună variantă. Apoi, printr-un complex de împrejurări și sincronicități (noi credem în de-astea) am început să ne vedem în Australia. Unde mai pui că mulți brazilieni zic că Australia e o Brazilie care a reușit. E și multă tristețe în treaba asta, dar e și mult adevăr: multe similitudini, de la felul în care arată locurile până la felul în care abordează oamenii viața și prioritățile.

Ne-am mutat pe coasta de Est acum aproape un an, în martie 2019, într-un orășel foarte mic, la 12 minute de școala Ednei, un colegiu Montessori unde magia e la mare preț, și la 15 minute de universitatea unde Alis cercetează despre cum cresc în ei înșiși liderii lumii și în ce fel are asta impact la nivel planetar. Eu mai hrănesc o maia, mai fierb un ou…

Nu e prea cald? Câte grade sunt acum?

Știi cum e… dacă nu e prea cald, probabil că e prea frig. Mă surprind în mod plăcut temperatura și vremea locului în care suntem. În primele luni am dormit cu aerul condiționat pe cald pentru că nu reușeam să ne adaptăm la cele 10-12 grade care păreau mult mai „reci” decât în România. Faptul că suntem pe malul oceanului și că există briză permanentă probabil că face și temperaturile mai înalte mai ușor de suportat. Probabil că la asta contribuie și faptul că e multă pădure, e mult verde chiar și în oraș, nu doar în păduri și în zonele rurale. Dacă te plimbi pe jos prin oraș la miezul zilei, probabil că nu e neapărat cel mai plăcut lucru din lume, dar măcar e umed, transpiri, nu te usuci pe picioare. Dacă ai ceva pe cap, ochelari de soare, cremă de protecție pe piele și apă rece la tine, probabil că e mai bine chiar decât în multe alte locuri de pe planetă în fix aceeași secundă, poate chiar la aceleași temperaturi. Dar aici mai ai și avantajul că poți să stai în curent fără să faci otită, sau psoriazis, sau ce se mai face de la curent, nu știu. Acum sunt 31 de grade, e spre mijlocul sezonului ploios, dar lipicios, aerul codiționat nu e pornit, dar nu sunt transpirat. Circulă aerul.

Cum faceți față situației de acolo și cum se prezintă ea, mai exact?

Hai să-ți spun cum am văzut eu povestea cu incendiile. A fost foarte nasol. Nasol rău, pentru că au ars suprafețe mari de pădure, au murit multe animale, au rămas mulți oameni fără case, au existat și există în continuare efecte conexe ale crizei în sine. Fără doar și poate, incendiile i-au surprins anul ăsta pe australieni din două motive: au venit mai devreme decât era normal și au fost mai mari și mai întinse decât de obicei. Pentru că, altfel, ele sunt un lucru normal și obișnuit pentru continent și pentru locuitorii lui. Am fost în Sydney când în zonele rurale din New South Wales erau incendii teribile și în oraș fumul era abia sesizabil, mult mai puțin decât în urmă cu două luni, când planeta nu se mai isterizase. Pe secetă și vânt, în mijlocul naturii, focurile se iscă și se împrăștie mai repede. În Australia mulți oameni aleg să trăiască mai aproape de natură și mai departe de oraș și infrastructura aferentă, deci își asumă anumite riscuri.

Cangurul cică chiar trebuie mâncat, că se înmulțește repede și strică mult. Doar că am aceeași senzație pe care am avut-o cu struțul în România: nu-mi vine să mănânc ființe pe care le știu de la zoo. Când am gătit prima oară gât de struț, parcă tot de sus mă privea, chiar dacă era în tigaie.

Dincolo de asta, ca de obicei, incendiile din Australia au și ele miezul lor politic, atât local cât și global. În România, subiectul a prins teribil de bine pe o secetă cumplită de știri, Parlamentul încă trăgea la măsea și călărea porci (de carne sau de Guinea), nevestele de fotbaliști încă se bălăceau în Bali, nu aveau „iadul alb”, deci presa trebuia să vândă ceva. Mi se pare absolut teribil cum românii se raportează la teritorii ca Africa sau Australia ca la o țară, ba uneori ca la mici localități suburbane. Zic „arde Australia” sau „a plouat în Australia” sau „e malarie în Africa” de parcă vorbesc despre Recea, Zboghițești sau Valu lu Traian.

În ce fel sunteți afectați?

Sigur că ne afectează, e imposibil să rămâi indiferent în fața unor dezastre cu implicații atât de profunde în ecosistem, în microclimat, în economie, în viața de zi cu zi. Devine și mai complicat când fumul sau alte efecte conexe afectează teritorii și mai extinse. În plan personal, în afară de a sprijini eforturile comune sau de a dona, evenimentele de genul ăsta nu fac decât să ne convingă să ne comportăm ca niște oameni treji și să o educăm pe Edna prin puterea exemplului: să consumăm mai puține resurse în general și doar cu un rost, să generăm mai puțin gunoi, să folosim cât mai puțin plastic, să întreținem, să reparăm, să nu (ne) mințim, să nu furăm, să nu bârfim, să ne bucurăm, să nu invidiem, să citim…

Cum se descurcă oamenii cu fumul, cu focurile, cu situația?

Există corpuri ale pompierilor permanenți în fiecare stat, dar și un număr imens de voluntari desemnați și antrenați, cărora li se adaugă un alt număr imens de voluntari în situațiile de criză. Practic, e un efort conjugat al întregii comunități afectate, căruia i se adaugă contribuția organizațiilor și oamenilor din alte părți, donațiile și fondurile guvernamentale, federale etc. Din nou, vorbim în primul rând despre natură, tufișuri, copaci, animale și păsări, ele au fost în primul rând afectate, iar planeta a prizat cel mai bine poze cu Koala și canguri în primejdie, unele chiar fake sau din alte momente, așa cum s-a demonstrat.

În plan personal, în afară de a sprijini eforturile comune sau de a dona, evenimentele de genul ăsta nu fac decât să ne convingă să ne comportăm ca niște oameni treji și să o educăm pe Edna prin puterea exemplului: să consumăm mai puține resurse în general și doar cu un rost, să generăm mai puțin gunoi, să folosim cât mai puțin plastic, să întreținem, să reparăm, să nu (ne) mințim, să nu furăm, să nu bârfim, să ne bucurăm, să nu invidiem, să citim…

Cum vă descurcați cu grădinița copilului, cum este sistemul acolo?

Edna este în grădinița acestui colegiu Montessori despre care aminteam mai devreme. Faptul că am identificat școala asta a fost unul dintre motivele principale pentru care am ales să venim aici și nu în vreun oraș mare. Brisbane e la o oră distanță pe autostradă, Sydney e la o oră și jumătate cu avionul, dar nouă ne place foarte mult aici, lângă ocean, în oraș la țară, cum mai zic eu. Edna a fost Montessori încă înainte să se nască. Alis o știa pe Luci Gheorghiu, un om minunat și dăruit și parcă făcut special pentru a împărtăși înțelepciunea și valorile Montessori. Ea ne-a ajutat să-i aranjăm Ednei camera și mediul în așteptarea ei, apoi a primit-o în clasa ei de la Grădinița Copiii Montessori când Edna avea un an și vreo două luni. A fost o formulă foarte bună și pentru ea, și pentru noi, ni s-a potrivit ca mod de a gândi și de a face lucrurile în jurul unui copil. Aici s-a adaptat incredibil de repede. La București avusese în permanență unul din ghizii din clasă vorbitor exclusiv de engleză, înțelegea foarte multe cuvinte, dar nu voia să vorbească. Edna a vorbit foarte devreme, am început să avem dialoguri cu da și nu și să ne înțelegem înainte ca ea să fi împlinit un an, limbajul a fost foarte important pentru dezvoltarea ei în general. Aici, în prima lună, a rămas fără „superputerea” ei de a folosi cuvinte și de a se face oricând înțeleasă, dar după încă o lună nu s-a mai oprit din vorbit engleză. Acum trebuie să-i aduc aminte că acasă vorbim (mai mult) română.

MIC, școala Ednei, e atipică până și pentru o instituție Montessori pentru că are copii de la 1 an la 18, conține grădiniță, școală primară, gimnaziu și liceu. Școala e în pădure, iar de la un nivel la altul există, practic, o potecă între clădiri. Din câte îmi dau seama, după nivelul clasic de educație de tip generalist, școala se concentrează în mod special pe două direcții principale – antreprenoriat (care include și multă educație prin conștientizare) și arte. Asta pentru că învățământul tehnic este foarte bine dezvoltat la nivel structural, există multe școli de stat pentru învățământ specializat. MIC este adaptat la curicula generală aprobată de guvernul local și e monitorizat în sensul ăsta. Dar, de exemplu, Edna mănâncă miercurea sushi vegetarian pregătit de un cluster antreprenorial de elevi de liceu, îl comandăm și îl plătim online, pe site-ul școlii. La fel și la evenimentele mari ale colegiului, târguri de sezon, sărbători publice etc: pe grupe de vârstă și interese, copiii contribuie, fac lucruri, generează chestii le vând sau le dăruiesc. Și noi, părinții, putem contribui la activitățile școlii și la proiectele de mentenanță sau dezvoltare, fiind plătiți pentru asta prin deducție din taxele de școlarizare. Cu limite, aproape simbolic, dar contează.

Știu mulți părinți care-și duc copiii la școli de stat. Nu știu sigur cum funcționează și care e sistemul, dar înțeleg că e ok, nu prea am auzit multe nemulțumiri din partea respectivilor părinți.

Mi se pare absolut teribil cum românii de raportează la teritorii ca Africa sau Australia ca la o țară, ba uneori ca la mici localități suburbane. Zic „arde Australia” sau „a plouat în Australia” sau „e malarie în Africa” de parcă vorbesc despre Recea, Zboghițești sau Valu lu Traian.

Ce vă face nefericiți sau nostalgici? Când ați început să vă simțiți acasă?

Cred că am început să ne simțim acasă după doar câteva luni. Sigur că sunt oameni care ne lipsesc, cred că e singurul punct de suspensie pe care-l avem acum în relația cu România și probabil că sunt oameni care ar putea judeca aspru treaba asta. Eu am și scris înainte de a pleca, și am făcut-o știind că asta va genera eterna băgare în seamă, despre faptul că nu m-am simțit niciodată în mod special atașat de România.

Adică prefer să recunosc că mă emoționez doar la imn și asta doar uneori, cred că am lăcrimat mai des și cu mai multă emoție în fața unor fripturi proaspăt secționate sau în fața unor morcovi proaspăt scoși din pământ. Indiferent de pământ. Nu exagerez spunându-ți că noi eram fericiți și în România, eram fericiți pe dinăuntru, văzându-ne fiecare de misiunea lui și generând venituri din asta ca o consecință, nu ca un scop principal, eram fericiți să fim cu noi, cu Edna și cu o brumă de oameni cu care abia dacă ne vedeam de câteva ori pe an. Orice te poate face fericit, dacă ești pregătit să fii fericit. E ca în dieta ketogenică: întâi ești keto-adaptat, apoi începe să-ți lucreze ficatul în spirit și sens keto. Îți iei fericire din soare, din flori, din ocean, din asfalt... Edna poate fi fericită că umblă cu picioarele goale mai bine de jumătate din zi, Alis poate fi fericită că a mai întâlnit un om decis să schimbe lumea, eu pot să fiu fericit că am mai găsit un fermier de treabă, cu rațe curate. La fel de simplu, voi fi fericit să plătesc guvernului australian aproape 50% din veniturile ce depășesc un anumit nivel pentru că sunt absolut încântat de ceea ce face cu banii ăia. Și așa mai departe.

Eu cred că asta e, de fapt, cea mai importantă misiune a lucrătorului cu mâncarea: să nu strice lucruri și emoții.

Tu ai un istoric profesional foarte interesant. Ai trecut de la jurnalism, la PR și apoi la gătit. Și te-ai perfecționat într-ale bucătăriei. Ce te-a atras la acest domeniu? Ce ai făcut pentru el?

Am gătit, asta am făcut. Am ales să-l cred pe Gladwell și am luat-o de la capăt cu aceeași bucurie de fiecare dată când am pus mâna pe cuțit. Fix ca o pagină albă, goală. Fiecare farfurie, fiecare masă, fiecare eveniment sau ocazie de a pune emoții în fața oamenilor. Doar asta am făcut, mai ales după ce mi-am așezat fundația într-o școală care m-a învățat, în principiu, două lucruri: întâi să mă uit la un ingredient și să-l văd pus în valoare în zeci de feluri și apoi să fiu mereu recunoscător și smerit față de ingrediente și emoțiile pe care doar le facilitez, nici măcar nu le generez. Eu cred că asta e, de fapt, cea mai importantă misiune a lucrătorului cu mâncarea: să nu strice lucruri și emoții. Cu cât mai mult dimpotrivă, cu atât mai bine. Altfel, oamenii oricum mănâncă și se bucură de mâncare. Mai bine, mai prost, mai superficial, mai metafizic, oamenii mănâncă. Dacă noi măcar tindem să facem din treaba asta absolut banală măcar o secundă memorabilă, probabil că facem ce trebuie.

Ce rețete ai învățat în Australia? Cum se mănâncă acolo? Ce le place australienilor?

Deocamdată n-am învățat nimic din ceea ce nu aș fi putut învăța oriunde în altă parte. Deocamdată refuz să mănânc cangur chiar dacă probabil ar fi mai etic decât să mănânc vită. Cangurul cică chiar trebuie mâncat, că se înmulțește repede și strică mult. Doar că am aceeași senzație pe care am avut-o cu struțul în România: nu-mi vine să mănânc ființe pe care le știu de la zoo. Când am gătit prima oară gât de struț, parcă tot de sus mă privea, chiar dacă era în tigaie. Nu-i vorbă, ficatul mi-a plăcut teribil, dar a doua oară n-am mai încercat. Aici se mănâncă în general surprinzător de rudimentar spre prost, în ciuda unei abundențe încântătoare de ingrediente de foarte bună calitate. Parcă le e frică să nu cheltuiască prea mult în condițiile în care toată lumea câștigă mai mult decât decent, indiferent de ceea ce muncește. Dacă muncește, desigur. E multă carne friptă, extrem de mult junk, nemăsurat de multă prăjeală. Ca peste tot, nu? 

Mă bucur cât pot de ceea ce găsesc în jurul meu, de faptul că nu mai sunt dependent de supermarketuri și că pot să construiesc meniuri și preparate bazându-mă pe disponibilitatea în proximitate a ingredientelor, pe sezonalitate, pe proveniență. Și că pot să le ajut să stea bine pe farfurie, în fața oamenilor, adică exact ce aș face oriunde în altă parte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp