De ce Conchita, cu barbă şi rochie mulată de seară, e ok, dar să te plimbi în slip prin Piaţa Romană nu e?

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de Conchita Wurst, acea domnişoară filiformă, câştigător al Eurovisionului, cu o barbă ce ar merita introdusă într-o reclamă la Gillette. Ei bine, Conchita este un tip/tipă care, pe urmele Danei International, alt câștigător al Eurovisionului din postura unei femei prizoniere într-un trup de mascul, a reprezentat la un moment dat noua voce a minorităţilor sexuale.

Toţi ochii erau pe ea/el. După ce a câştigat Eurovisionul, Conchita a ţinut discursuri despre toleranţă sexuală, despre o lume în care cei din jur să fie mai receptivi la diferenţele între oameni şi despre faptul că nu suntem toţi la fel şi să ne împăcăm cu asta.

Nu am nimic cu duduiul. Dar nici nu mă topesc după ea. Dacă nu l-aş vedea în această viaţă, nu s-ar regăsi în top primul milion de lucruri pe care să le regret. Iar dacă aş zări-o în supermarket, i-aş da aceeaşi importanţă ca unei cutii cu bulion.

Ce nu pricep însă e de ce prezenţa Conchitei pe strasse, într-o superbă rochie de seară, ar trebui musai, în numele civilizaţiei, să fie un semn de normalitate şi firesc, în vreme ce, dacă X ar face plajă în faţa clădirii Parlamentului, gestul său ar fi anormal şi indecent, întrucât ar ultragia bunele moravuri.

Să explic mai bine: acum ceva vreme, într-un articol din Daily Mail, a fost înfăţişat cazul unui bărbat care, în centrul Londrei, s-a dezbrăcat la slip şi s-a tolănit pe un şezlong cu gând să se bronzeze.

Imediat, au sosit poliţiştii şi l-au înhăţat.

Un alt exemplu la care aş dori să mă opresc e acela al mitului femeii cu barbă. Ei bine, nu mai e deloc un mit. O femeie de douăzeci şi ceva de ani – cazul l-am găsit în Huffington Post – şi-a ras, de la 14 ani, pomeţii, iar acum are o barbă ce ar face un hipster să plesnească de invidie. Fără barbă, tipa e sexy ca un tractor. Cu barbă, însă, dacă i-ai pune şi o drujbă-n mână, s-ar plia cu brio pe tagma lumbersexualilor cu atractivitate 15%.

Pe de o parte avem, aşadar, o persoană bărboasă care umblă în rochii de seară cu paiete, mulate pe wurst, pe de alta, avem o persoană fără wurst care e în extaz când face concurenţă bărbilor bisericeşti.

Iar lumea trebuie să ia act de aceste persoane şi să le accepte ca fiind o prezenţă normală. Iar dacă îndrăzneşti să strâmbi din nas, pac, eşti homofob, se găsesc nişte neni cu studii care să îţi explice pseudoştiinţific că tu eşti cel care are o problemă.

Aceste exemple sunt câteva din zecile ce ar putea fi scoase în evidenţă despre bâzdâcii care macină identitatea, fetişurile şi exhibiţionismele omenirii.

Toţi se simt într-un fel, aşa cum drăgălaşul bărbos Conchita se simte femeie, iar femeia cu barbă se simte femeie cu barbă!

Pe mine mă interesează următorul aspect: întrucât comportamentul unor asemenea persoane stârneşte rumoare, nu ar fi bine să stabilim unde se termină normalitatea şi începe anomalia?

De ce un bărbat care, într-o staţie de autobuz, îşi dă pantalonii jos în faţa unei femei e automat încadrat în categoria bădăranilor, nesimţiţilor şi a celor cu probleme la cap? Poate ăsta e felul lui de a-şi exprima afecţiunea şi tandreţea pentru sexul frumos. Cum, ce spuneţi? Că nu are voie să procedeze astfel fiindcă violentează pudoarea femeii, face ce face fără acordul ei? Păi, la fel ar putea protesta şi cei deranjaţi de barba Conchitei în prelungirea unei rochii scurte: prezenţa duduiului le violentează simţurile. Sau, dacă nu pe-ale lor, pe-ale copiilor.

Apropo, Jean Jacques Rousseau, cei ce i-au citit autobiografia cunosc, obişnuia să stea ascuns într-un tufiş şi, când slujnicele erau trimise să ia apă de la fântănâ, ieşea de-acolo, îşi dădea jos nădragii şi, după ce-şi fâlfâia încântat cucul în faţa lor, o lua la fugă. (Dau acest exemplu întrucât se tot invocă drepturile LGBT în legătură cu genialitatea câtorva dintre ei, care au adus un aport la progresul omenirii. De acord, şi Rousseau a fost un geniu, asta înseamnă că exhibiţionismul de mai sus trebuie să-l privim cum?)

Şi, dacă tot am vorbit despre drepturi, am o bănuială că inclusiv principalele minorităţi sexuale, alea din mainstream, care se bucură de susţinerea celor open-minded, dacă ar fi consultate asupra drepturilor altor minorităţi considerate încă tabu de societate, ar fi mult mai reticente decât ar lăsa să se vadă la prima vedere! Chiar aş fi curios să aflu ce părere au homosexualii despre zoofili, sau transexualii despre necrofili.

Căci despre asta e vorba, în ultimă instanţă: dacă vecinul tău preferă la cină cretă cu ketchup şi carton presat şi vrea să bea apă de canal, că-i face bine la digestie, să accepţi că nu e un ciudat doar pentru că tu şi restul mâncaţi pizza şi beţi cola, iar dacă el merge dimineaţa la serviciu călare pe o mătură, cu un şobolan mort pe cap şi îmbrăcat în costum de scafandru, să accepţi şi aici că nu e ciudat, ci doar că are alte preferinţe vestimentare şi de locomoţie…

Prin urmare, de ce unele minorităţi sexuale sunt ok, iar altele, nu, de ce unele comportamente au devenit acceptabile, iar altele sunt în continuare ofensatoare şi de domeniul psihiatriei? De ce dorinţa lui X de-a se căsători cu un motan e anormală, dar dorinţa lui Y de a-şi schimba sexul a devenit firească? De ce Conchita, cu barbă şi rochie mulată de seară, e ok, dar să te plimbi în slip prin Piaţa Romană nu e?

Recunosc că nu m-aş simţi în largul meu în prezenţa unui cuplu de homosexuali care s-ar săruta pasional în faţa mea, dar a trăi într-o societate înseamnă nu numai ce îmi place mie, ci şi ce este benefic pentru ea, luată în ansamblu. Acum, felul în care se împacă diferitele forme de bine ale feluritelor individualităţi cu binele abstract al societăţii, e o provocare căreia nimeni nu i-a dat de cap cu succes până acum.

Ca o notă personală, în România sunt lucruri mult mai grave asupra cărora cei ce luptă pentru ca familia să fie formată exclusiv din femeie şi bărbat ar putea să îşi canalizeze energia şi, dacă ar fi să punem punctul pe i, un copil e preferabil să fie crescut inclusiv de doi părinţi de acelaşi sex, dar responsabili şi iubitori, decât să se hrănească din „iubirea” statului, într-un orfelinat, sau să trăiască într-un mediu familial toxic, în care părinţii heterosexuali îşi aruncă sudălmi unul altuia, beau fără măsură şi îşi maltratează copiii.

Fără a mai pune în discuţie că un homosexual care îşi onorează statutul de cetăţean e infinit mai util societăţii decât un cap pătrat de bigot care, cu Biblia-n mână, îşi dă ochii peste cap că lumea, vezi Doamne, s-a dus dracu’ şi la asta de reduce implicarea sa în comunitate.

În calitate de fiinţe umane, toţi avem aceleaşi drepturi. Şi, bineînţeles, îndatoriri.

Important e felul în care te foloseşti de primele şi te achiţi de ultimele.

Dar problema mea e alta. Până acum o sută de ani, spre exemplu, Codul penal german socotea că orice om păstra o contingenţă cât de mică cu inversiunea sexuală era socotit criminal şi condamnat la ani buni de muncă silnică. Între timp, se ştie, moravurile s-au relaxat şi ceea ce înainte părea de neconceput a devenit parte a vieţii noastre cotidiene.

Păstrând tendinţa ascendentă a emancipării, vă propun să facem un salt în viitor şi să ne imaginăm două persoane care vor aduce contribuţii esenţiale la dezvoltarea ştiinţei şi artei: să presupunem că una descoperă teleportarea, alta compune o creaţie literară de valoare. Cum ar fi dacă prima persoană, o femeie, se va îndrăgosti de un ponei, iar a doua, un bărbat, va face un coupe de foudre pentru o păpuşă Barbie şi studiile de atunci vor stabili că aşa-zisele deviaţii sexuale sunt de domeniul trecutului şi că va fi în regulă să te drăgălăşeşti cu poneiul în mall, respectiv, să te plimbi tandru cu păpuşa în grădinile de la Luvru sau în Central Park? Cum ar fi dacă o persoană, care acum îşi poate dona după moarte organele ştiinţei sau pentru transplant, ar dori ca, după ce va muri, trupul ei să fie îmbălsămat şi utilizat pentru relaţii sexuale cu X (care tânjeşte nespus după aşa ceva), iar legea ar considera dorinţa firească şi ar aproba-o?

Acum râdem, pentru că asemenea ipoteze ni se par inacceptabile, dar, precum am spus, la fel stăteau lucrurile şi acum o sută de ani în privinţa homosexualităţii. Or, an de an, mintea umană îşi schimbă direcţia, pivotează între concepte ireconciliabile şi desfăşoară noi orizonturi de înţelegere. An de an, se pun noi întrebări şi se înregistrează noi mutaţii de gândire în raport cu evenimentele istorice, cu descoperirile ştiinţifice sau cu categoriile estetice aflate la modă. Ceea ce e o dogmă azi, mâine devine, pentru cei ce persistă în ea, o simplă dovadă a închistării unei minţi retrograde.

Neîndoielnic, aria inedită de evoluţii ce se pot ivi în mijlocul unei tradiţii conformiste e observată de un număr modest de oameni, iar alţii le preiau ideile numai fiindcă e cool să împărtăşeşti opinii avangardiste şi/sau controversate. În paralel, marea masă va rămâne mereu tributară unei viziuni tradiţionaliste asupra societăţii, pe care o va dori cât mai puţin schimbată. Şi mulţi intelectuali, în tandem cu ea, vor adopta o poziţie fundamental conservatoare. Şi au tot dreptul să o facă.

Prin urmare, cum se vor reconcilia viziunile aşa-zis progresiste ale câtorva cu normele moştenite şi cvasisacrosante ale celor mulţi? Cât de incluzivă, raportată la cutumele majorităţii, va fi, până la urmă, în numele toleranţei, normalitatea? Cât de departe va trebui să îşi extindă graniţele acest cuvânt?

Ce va presupune, în viitor, dezvoltarea unei societăţi sănătoase?

Cine va găsi instrumentele conceptuale cu ajutorul cărora să deceleze, dincolo de pluralitatea de opinii contradictorii, traseul susceptibil a oferi unitate unei societăţi fragmentate?

Atâtea întrebări...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp