De ce nu mai avem fotbal. Am pierdut cam toate trenurile în ultimii 25 de ani

De la bun început fac următoarea precizare: sunt manager de comunicare al Federației Române de Fotbal și nu voi disimula că sunt un contributor imparțial pentru „Republica” pe subiectul fotbal. De aceea, mă voi rezuma la fapte și voi ocoli cât pot opiniile.

Fotbalul românesc nu este acum cel pe care ni-l dorim, cel pentru care am ieșit în Piața Universității, nici cel pe care l-au cântat poeții în anii `70, `80, `90. E un fenomen social în continuare, dar suferind, fără finanțare, fără suporteri, fără infrastructură. Însuși fotbalul de astăzi la nivel mondial nu mai este ce a fost acum 25 de ani, s-a schimbat structural, organizatoric, tehnic. Doar că la marile națiuni fotbalistice aceste schimbări au produs efecte pozitive și campionatele lor ne-au lăsat mult în urmă. România a pierdut, în acest timp, foarte multe trenuri. Am pierdut trenul pregătirii tehnice ultraspecializate, cu metode noi adaptate zilelor noastre. Școala sovietică în care cantitatea de antrenament producea calitate nu mai este de actualitate. Am pierdut trenul medicinei și al tehnicilor de recuperare medicală, în condițiile în care gradul de solicitare fizică a crescut, la fel și numărul meciurilor susținute de fotbaliști. Am pierdut trenul specializării pregătirii copiilor și juniorilor, care acum se face cu totul alte metode și tehnici sportive. De exemplu, nu contează rezultatul din teren până la 14 ani. Am pierdut trenul psihologiei sportive care te antrenează să depășești un adversar egal în pregătire și experiență. Am pierdut trenul marketingului sportiv, care te ducea în lumea banilor privați pentru finanțare și îi transformă pe spectatori în fani. Am pierdut cam toate trenurile în ultimii 25 de ani, fotbalul a rămas aici cu aceleași reguli, o minge și 22 de jucători. Dar fără performanțe.

De trei ani este la FRF o echipă nouă de conducere, dedicată fotbalului și preocupată de trenurile pierdute. Ce a încercat să facă în acest răstimp a fost să inventarieze cum se face fotbalul de performanță în țările de succes și cum putem și noi să (re)ajungem acolo. Are o strategie de dezvoltare până în 2020 și se ține de ea. La fiecare pas, ca în orice reformă, întâmpină piedici și critici, dar faptele din acești trei ani nu pot fi contestate. Ele atestă că se formează premisele ieșirii din criză. Și iată câteva:

⦁ S-a înființat Departamentul de scouting, care scotocește toată țara pentru a găsi copii talentați și a-i aduce în circuitul performanței. Peste 2000 de copii au fost testați și monitorizați și sunt în vederile antrenorilor federali. Scoutingul s-a extins și în țările cu comunități mari de români și peste 300 de alți copii au intrat în baza de date cu jucători de perspectivă.

⦁ S-au înființat centre de excelență în țară pentru a suplini inexistența academiilor de juniori ale cluburilor. Sunt probleme juridice vremelnice de funcționare a acestora, dintr-o neînțelegere cu statul român, dar din punct de vedere sportiv ele funcționează și vor funcționa.

⦁ S-a elaborat prima metodologie de pregătire specifică a juniorilor și acum se formează antrenorii de juniori în baza acesteia.

⦁ S-a introdus obligativitatea folosirii jucătorilor sub 21 de ani la echipele de Liga 1.

⦁ S-a dezvoltat fotbalul de bază, cel de dinaintea performanței. S-au înființat 11 competiții naționale noi, pentru elevi, studenți, băieți și fete, pe gazon sau în sală. Parteneri precum Tymbark și Gillette s-au alăturat acestor proiecte pentru că au înțeles nevoia ca fotbalul să redevină fenomenul social pe care l-am trăit cândva. Cupa Tymbark, spre exemplu, a adunat pe terenurile de fotbal 122.000 de copii.

Înseamnă toate acestea, și multe altele, că mâine vom avea rezultate la Naționala mare, unde se uită toată lumea? Nu, nici vorbă. Naționala nu poate avea rezultate când în ultimii 15 ani o singură echipă de juniori a României a fost la un turneu final. Și au fost 3-4 turnee finale ratate în fiecare an. Fie copiii cât de talentați, dacă nu s-au urcat în trenurile de care vorbeam, nu ajung la marea performanță. Și dacă nu am avut astfel de tineri remarcabili în ultimii 15 ani, din cine să alcătuim Naționala de acum?

Este evident că fotbalul înseamnă astăzi foarte mulți bani. Nu doar dați jucătorilor, dar investiți în mecanismul performanței. Cluburi mari din România au sucombat și altele agonizează pentru că au stat la mila statului, a primăriilor sau la cheremul unor patroni orgolioși. Banii statului se termină rapid, iar patronii țanțoși ajung prin tribunale sau chiar în pușcării pentru că au tratat fotbalul ca pe o feudă, nu ca pe o afacere sănătoasă. Nu acestea sunt rețetele de finanțare cu succes. Trebuie mult management, marketing, comunicare pentru a atrage partenerii privați în fenomen, cei care sunt realii și cei mai sănătoși finanțatori. Asta e nevoie și la federație. Noua administrație a FRF nu a găsit niciun sponsor când s-a instalat la Casa Fotbalului și acum are 7 sponsori și 8 parteneri. FRF este singura federație națională care se autofinanțează, neprimind niciun ban de la stat și nici din drepturile de televizare de la Liga 1. Cu banii pe care îi atrage finanțează toate investițiile în copii și juniori și organizează acțiunile a 14 echipe naționale. Actuala administrație a FRF s-a instalat la conducere în martie 2014 și de atunci are următorul exercițiu bugetar:

Zilele trecute a avut loc Adunarea Generală anuală a FRF, unde s-au prezentat planurile și cifrele fotbalului românesc. S-au votat și multe modificări de statut, care să permită reforma structurală. 95% dintre afiliați (cluburi și asociații din toată țara) au votat pentru modificări. Ceilalți 5% au reprezentat echipele de Liga 1, ale căror interese le-ar fi lezate prin reformă. Aceste echipe o duc încă bine financiar datorită drepturilor de televizare, dar tot în gară sunt. Trenurile au trecut și pe lângă ele, doar că deocamdată au întors capul și se fac că nu au văzut. Principala nemulțumire este că s-a adoptat principiul solidarității prin care Liga Profesionistă de Fotbal ar trebui să finanțeze și fotbalul din ligile inferioare. Nu vor să finanțeze fotbalul de bază deși, tot prin principiul solidarității, echipele de Liga 1 primesc direct de la UEFA 1 milion de euro anual și, prin intermediul FRF, sume de bani pentru fiecare jucător pe care îl trimit la echipa națională. Titlurile de presă au fost că fotbalul mic a călcat în picioare fotbalul mare. În realitate, fotbalul mic construiește fotbalul mare, pe termen lung, dincolo de orgoliile de moment ale granzilor. Faptul că 95% dintre afiliați au înțeles că acesta este drumul spre însănătoșirea fotbalului este totuși încurajator.

Cât despre reflectarea în presă, nu aș mai poposi decât asupra unui singur exemplu. Gazeta Sporturilor a publicat un singur material live din timpul desfășurării Adunării Generale, despre cum un invitat străin a vorbit fără să îl înțeleagă nimeni pentru că FRF n-ar fi angajat traducător. Invitatul străin era italianul Michele Uva, CEO al Federației italiene (da, federațiile mari au și CEO care se ocupă de business-ul fotbal) și a vorbit în limba maternă pentru că existau doi traducători profesioniști. Cabinele de traducere simultană erau chiar în sala de ședințele, iar echipamentul de ascultare se distribuia la intrare. Dar, vorba aceea, de ce să lăsăm adevărul să strice o știre bună! În rest, din discuțiile despre fotbal au răzbătut ulterior în paginile ziarului doar temele nemulțumiților.

Așadar, aici suntem cu fotbalul românesc. Vom avea rezultate mâine? Nu. Anul acesta? Nu. În doi-trei ani? Puțin probabil, mai degrabă în patru-cinci. Ceea ce se poate vedea însă este că se merge pe calea cea bună, verificată de alții. Poate încet, poate puțin spectaculos, dar cooperativele, banii murdari și combinatorii au rămas în urmă și nu mai revin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp